Mare noroc am avut că m-au prins la pozat înainte să umblu puţin pe la butelcuţele petrecerii şi să ajung în Cişmigiu, la filmul “Splendoare în iarbă”.
(În spatele sticlei stă schioana, o colegă cu buline foarte simpatică).
De-aş putea să le iau boul de la taximetrie
A venit o vreme în viaţa colegului meu de apartament când trebuie să-şi cumpere aer condiţionat. Scarlat e un băiat blând, nu te-ar faulta vreodată, nici dacă joci fotbal pe calculator. Totuşi, n-aveam eu habar în ce-o să mă bag dacă mă duc cu el să-şi cumpere măgăoaia.
Ajungem la Bricostore la Orhideea, ne învârtim puţin, cu câteva mii de BTU, alegem un aer şi mergem la casă. Un angajat Bricostore e fericit să ne ajute. Nu au livrare gratuită, dar ştie el pe cineva la ieşire care ne duce acasă foarte ieftin.
Suntem cu două cutii mari în faţă. Apare un domn cu lanţ de aur şi unghie la degetul mic.
- Cât ne luaţi până-n Rahova?
Şi el e fericit să ne ajute.
- 50 de lei.
- Avem feţe de proşti aşa…?
- Nu da’…
A-ncercat şi el.
- La taxi ne ia maxim 300 de mii şi dumneata vrei 500? Ce faci cu atâţia bani?
- Păi taxiu’ rămâne acolo unde vă duceţi voi, eu tre’ să mă-ntorc aici.
- Vă daţi în maşinuţe pe banii noştri.
Vede că nu-i iese biznisu’ cu noi şi-i caută pe alţii.
Între timp eu văd un taxi special pentru cărat marfă. Ăsta e ocupat, dar încerc să aflu şi eu un preţ.
- Bună ziua, cât ne-ar costa până-n Rahova?
Un şofer cu chică îmi zâmbeşte amabil cu cinci dinţi lipsă.
- Păi depinde, nu ştiu până unde mergeţi şi… la cărat marfăăăă… suma se dublează.
- Mulţumesc.
Mă duc iar lângă Scarlat, care se sprijină liniştit pe căruţul de marfă. Apare nea unghiuţă.
- 40 de lei, băieţii, 40 de lei.
- Hai, domnule, lasă-ne-n pace! Nu-nţelegi că stăm în Rahova, suntem curve bătrâne, nu ne prosteşti aşa uşor.
Iar pleacă înfrânt.
- Hai mă că sun după un taxi.
- Sună.
Sun şi după cinci minute apare un umflat cu cioc.
- Pentru Cezar aţi venit?
- Păi io de unde vrei să ştiu. Am uitat pentru cine am venit!
- A, Apolodor 215. Da, pentru noi sunteţi.
- Auzi, prietene, da’ unde vrei să bagi cutiile-alea?!
- Păi tu de ce credeai, prietene, că te-am chemat la Bricostore?
Umflatu’ se dă jos cu câteva kile de nervi pe el şi deschide portbagajul.
- Uite, prietene, n-am unde să ţi le bag, că am butelie de gaz.
Îşi ridică ochelarii de soare şi se uită la mine pe sub ei.
- Ce te uiţi aşa urât la mine, prietene?
- Păi ce pula mea vorbeşti aşa cu mine?
- Ai şi tu pulă măăă? Da’ nu ţi-am vorbit frumos, prietene?
- DACĂ MAI ZICI O DATĂ PRIETENE ÎŢI FAC RECLAMAŢIE!!!
Se enervează tare. Umflatul trebuie să gândească. Procesează. Procesează. A găsit rezultatul.
- Ia că nu vă mai duc io nicăieri!
Trânteşte uşa de la portbagaj şi pleacă. Când porneşte sună la centralistă şi-i povesteşte că a refuzat cursa, că i-am vorbit io urât.
Scarlat încearcă să mă dojenească. E foarte calm. Caaaalm. Întins.
- Hai mă, Cezar, n-ai văzut că avea un băţ în cur de când a venit aici? De ce te-ai mai pus şi tu la mintea lui?
- Păi de ce-mi zicea prietene?! Mor când aud asta!
- Poate chiar o fi vrut să fii prietenu’ lui.
- Hai lasă atâta prietenie.
- Da’ dacă îţi futea umflatu’ una, ce mai ziceai? Tu ai văzut cât era pe lângă tine?
- Da. Am avut noroc că a văzut că sunt ţăcănit. M-a crezut în stare să-i fac reclamaţie.
- Da, chiar. Trebuia să-i zici că eşti anxios, poate ne ducea gratis până acasă.
- Hai, mă, să plecăm d-aici odată. Hai că sun la alţii.
- Da’ nu te mai certa cu ei, arţăgosule!
- Shhh! Bună ziua, vrem şi noi o maşină la Bricostore Orhideea. În două minute? Vedeţi că avem ceva de cărat, să nu aibă şoferul vreo surpriză.
Ajungem în sfârşit acasă cu 160 de mii, avem şi aer condiţionat. Săptămâna viitoare o să-mi iau şi eu; de-ăla portabil vreau să fie.
O să murim cu toţii, prieteni!
Mare chef FCRP. Dăm la boboci!
Marti 24 iunie!
PATRU generatii – UN singur loc!
MegaParty „Tarnava Mare!
Cel mai tare club! B52!
Sa venim cu mic cu mare!
Relocam Tarnava Mare!
O maşină de artişti
Întrebare de la şofer: tu vrei să-ţi faci rate la un apartament?
R: NU!
De ce?
Pentru că în oraşul ăsta de… e la fel ca la New York!
Bine, bine… da’ dacă te muţi cu o fată?!
Eu nu sunt genul care se mută cu fete.
Da’ ce gen eşti tu?
Am alte probleme.
Şi dacă te ia flama?
Şi dacă nu mă ia?
Nu ştiu… tu eşti mai interesant aşa…
Da… iau şi nişte pastile interesante. Da’ de ce mă întrebi?
Făceam aşa un sondaj, să văd câţi tineri investesc într-un apartament.
Şi?
90% se mută împreună şi fac rate la un apartament. Tu eşti printre ăia 10%.
(intervenţie din dreapta, de la prietena Anca) Cezar, tu câte beri ai băut?
Vreo trei. De ce? Am luat-o pe mirişte rău?
Nu, doar vreo 30 de kilometri. Eu oricum te susţin în tot ce faci, doar ştii… Te lăsăm aici. E bine?
De-acu’ sunt băiat mare
Un fost decan a vorbit la festivitatea noastră de absolvire spunându-ne cum s-a dedicat el marii Şcoli Naţionale cu hărnicie proletară. Asta e ca şi cum ai fuma Carpaţi fără în faţă la clădiroiul Orange de la Victoriei. Noroc că s-a terminat.
Zmeii zmeilor suntem (zice ea)
Cu cel mai simpatic prof
Să-mi sară mie fulgii
Întârziasem puţin, ca de obicei, şi am nimerit direct printre fulgi. „Mineriada de catifea” suna inspirant iar eu mi-am zis aşa: IMGB face ordine! Cu perne-le!
Uite-mă lângă fântâna de la Universitate şi cu ceafa sub o pernă roşie pe care scrie cu negru CINE E DE VINĂ? Mă uit în spate să văd. De vină e o fată cu o sprânceană ce se mai ţine doar într-un ac de siguranţă.
- Ahaaa! Mai vrei bătaie!!
- Da! şi zdrang! cu o pernă fix în ochelari.
Încep să dau şi eu. Îmi scofâlcesc perna pe sprânceana ei şi văd că fata mai era cu o fată. Şi cu un băiat. Dau în el, că de el îmi e cel mai frică. Mă atacă pe flancuri. Două fete, două perne-n coaste-mi iau. Dau tot în băiat şi începe să mă alerge prin jurul fântânii. După câteva ture fac numai fulgi prin aer în timp ce-mi iau perne pe cocoaşă. Mă opresc să dau şi eu. Începe să fugă. Mă iau după el, dar ajung iar între fete. Văd că vor să mă încolţească toţi trei, las perna jos şi le gâfâi:
- Hâ-hâ, hâ-hâ… Băi, hâ-hâ… Haideţi să-i batem pe ziarişti!
- Hai!!
Ne ducem toţi patru la o jurnalistă. După patru perne-n cap ne-atacă şi ea. Scoate reportofonu’ la mine.
- Bună ziua, vreau să vă pun câteva întrebări!
- Hâ-hâ, hâ-hâ… încep să-i răspund.
- De ce aţi venit aici?
- Hâ-hâ, hâ-hâ… Ca să protestăm împotriva evenimentelor din 13-15 iunie 1990.
- Câţi ani aveai atunci?
- Hâ-hâ, hâ-hâ… cinci ani.
- Şi ce-ţi mai aduci aminte din zilele-alea?
- Că… (mă scarpin în cap) ziceau rudele mele… ia uite-i şi pă golanii ăia ce fac la Universitate!
- Şi acum… ce vreţi să demonstraţi prin acest eveniment?
- Că putem să ne întâlnim la fântână să ne distrăm, nu să ne ciomăgim unii pe alţii.
- Bine. Mulţumesc.
Îşi bagă reportofonul în geantă.
- De la ce radio eşti?
- Nu sunt de la radio, sunt de la o agenţie de ştiri.
- Aha… am auzit că se fac angajări la voi.
Râde.
- Da. De ce? Te interesează?
- Da.
- Nu ţi-aş recomanda…
- De ce?
- Pentru că…
Pentru că se apropie nişte jandarmi. Nu-şi mai termină ideea.
Unul mai încruntat, cu o singură sprânceană, ne ia-n primire.
- Salut. Ce faceţi voi aici?
- Ne batem cu pernele, îi zic.
- Şi cine v-a adus pe voi aici?
Ziarista intervine cu tupeu.
- Nu ne-a adus nimeni. A circulat aşa un mesaj pe net. Eu l-am trimis la toţi prietenii din listă şi mulţi din ei au trimis mai departe… şi tot aşa.
Jandarmul ăsta tânăr tot nu vrea să pronunţe cuvântul „autorizaţie”.
- Bine… da’ cine v-a organizat? Trebuie să existe un cap al manifestaţiei!
Câteodată îmi trece şi mie ceva prin cap, ca de exemplu:
- Da’ mineriada cine a organizat-o?
Îi cad tresele printre fulgi. Mă avântez şi mai tare.
- Eu anul trecut l-am întrebat pe domnul Iliescu cine i-a chemat pe mineri în Bucureşti şi a zis că nimeni, că au venit ei aşa… singuri.
Se face mic şi negru.
- Îmi pare rău, în perioada respectivă nu lucram la Jandarmerie.
Îşi ia colegii şi pleacă. Au mai pierdut o bătălie.
- Ai văzut ce faţă a făcut? o-ntreb pe ziaristă.
- Tu ar trebui să ai mai multă grijă cu stilul ăsta ne-diplomatic. Ăştia preferă să-i înjuri decât să le vorbeşti aşa.
- De ce? Nu-s bun să lucrez acolo la voi? De ce ziceai că nu-mi recomanzi?
- Că e o şefă cu probleme la mansardă. În rest e mişto. Te iau uşor la-nceput. Faci un training. Înveţi să scrii ştiri…
- Da’ io ştiu să scriu ştiri! Ce rost mai are să mă-nveţe ei?
- Atunci, cred că ar fi mai bine să încerci altceva. Ce vrei să te faci tu în viaţă?
Întrebare pentru un om la 23 de ani. Ce vrei să te faci tu în viaţă? Îmi aşez ochelarii, las perna jos, întind mâinile pe lângă corp şi-i răspund:
- Eu în viaţă vreau să fiiiiiu… cumpărător de sandale!!!
IMGB face ordine! Cu pernele.
Pune mana pe o perna si vino sambata, 14 iunie, la ora 15:00 fix langa fantana de la Arhitectura (Universitate) sa ne batem de ne sar fulgii timp de 5 minute. Sarbatorim relaxat mineriada pe 2008 printr-un flash-mob fara vrajba si vanatai.
*Regulament de capaceala cu perne:
Dă sfoară-n toată ţara despre bătaia cu perne.
Bătaia cu perne nu începe mai devreme de ora prestabilită. Jocul se încheie după aproximativ 5 minute de la declansare.
Nu loviţi persoanele care nu au perne în mână, decât dacă acestea v-o cer. Pentru “STOP JOC”, aruncă perna din mână.
Oricine are în mână o pernă, cunoscut sau necunoscut, reprezintă un adversar şi poate fi “căpăcit”.
Este interzisă introducerea unor materiale adiţionale sau alte obiecte contondente în pernele de luptă. Singura “încărcătură” acceptată este puful natural din pernă, cu variaţiuni ornitologice pe temele găină, raţă, pinguin, etc. Încercaţi cu încredere pernele cât mai moi!
Enjoy!
*For more pillow entertainment, visit http://1315iunie.blogspot.com/
via minimal
si minte bine
Neam de neam
Mama mea, doamna educatoare, şi directoare pe deasupra, a fost cu copiii la o expoziţie de reptile.
Aici cred că a vrut să le dea un exemplu năpârstocilor despre cum se tratează problemele în viaţă.
Mai încă multe de învăţat de la ea.
Silenţios. Berceni.
Nu ştiu încă dacă sunt îndeajuns de ţăcănit. În orice caz, de la pumnii de pastile pe care i-am luat în stomac în ultima vreme, am ajuns să mă simt ca o glumă scrisă pe un tricou.
Am două diagnostice. Fac tot felul de vizite şi pariuri despre mine. O s-ajung în capitala spitalelor, Fundeni, sau la neinspiratul balamuc?
Am mai fost în spital acum opt ani şi nu pot să spun prea multe despre asta, pentru că de-atunci mi-am dat seama că nu-mi plac poveştile din spitale.
Îmi aduc aminte că în patul din faţa mea stătea un sportiv deprimat, cu un picior jumate în ghips. Despre el a aflat repede tot etajul că îl vizitau patru femei de vârste apropiate. Foarte trist a fost.
Lângă sportiv stătea un băiat cu corset de ghips. Medicii nu-i dădeau de cap de opt luni de zile. El era într-un fel de turneu al spitalelor. Începuse să cânte prin Galaţi, a trecut prin Braşov şi acum ajunsese în Bucureşti. De la el am învăţat ce înseamnă cuvântul „corset”.
În stânga băiatului plecat în turneu stătea un pici pus în ghips de la mijloc în jos. El trebuia să stea crăcănat pe spate, cu picioarele-n sus. Pe ăsta mic îl mai ţinea mama lui de vorbă şi-l trăgea de aţele cu care asistele îi legau picioarele.
Lângă mine stătea unu’ de vreo 13 ani care spunea la toată lumea că a căzut de la etaj. De fapt, zburase peste capota unei maşini şi primise bani mulţi ca să nu mai spună la nimeni. Aşa fac ăştia din minorităţi, se apără-ntre ei. Eu ziceam că sunt din minoritatea aia de la care cumpără lumea seminţe la cornet din ziar, tata că nu, că ăia sunt tătari, că n-am văzut ce ochi are sor-sa?!
De la băiatul ăsta am învăţat că dacă ţi-e rău după operaţie, te simţi mult mai bine dacă în timpul nopţii începi să înjuri la doctori şi la asistente.
Într-o seară, mama căzutului s-a urcat pe un scaun să schimbe un bec. Pe ea au internat-o la etajul doi.
Eu eram băiatul care avea nevoie de operaţie, altfel îi creştea mâna strâmb. Când m-am trezit la reanimare, mama stătea pe un scaun în dreapta mea. Mi-am dat masca de oxigen la o parte şi i-am zis ţuguiat: „Mi-e foame!”. Despre tata am aflat atunci ce bărbat cu sânge rece era. Când eram pe masa de operaţie el s-a dus să-şi ia o sticlă de babalau şi a dormit chiar în patul meu de spital. Mai târziu mi-a mărturisit că-şi cumpărase şi o pereche nouă de şosete, că îl prinsese ploaia.
Asta e aproape tot ce ştiu despre spital. De la balamuc n-am ştiri decât de la un amic care a fost alcoolic în adolescenţă. Maică-sa l-a băgat acolo sperând că o să se vindece. Amicul meu a dat peste unul ca el, au luat amândoi votcă cu romparkin, au spart toate geamurile de pe un etaj şi i-au dat afară.
Eu nu sunt chiar aşa furios. Când mi-e mai rău spun doar „am ameţeli”, „pierderi de memorie” sau „nu sunt în apele mele”. Vă dau doar un indiciu despre primul meu diagnostic: anxios-depresiv e mai cuminte decât obsesiv-compulsiv.
Celălalt diagnostic e mai spectaculos şi e pus de un medic foarte simpatic. Totuşi… omul ăsta e specialist în dinamica lui pipi.
