De mult timp mă preocupa treaba asta. De ce îşi lasă unii bărbaţi mustaţă? Am tot întrebat pe unu’, pe altu şi primeam tot felul de răspunsuri. Ca să pară mai interesanţi, asta era cea mai des întâlnită explicaţie.
Fiindcă doar dacă întrebam nu rezolvam nimic, acum vreo trei luni am luat marea decizie. O să-mi las şi eu mustaţă, ca să înţeleg ceva din asta! Numai că s-a întâmplat ori să nu mă simt prea bine şi să n-am chef, ori, mai frecvent, să urmeze o situaţie când nu era cazul să.
Astăzi însă a venit ziua Z. După ce am stat nebărbierit 5 zile, m-am dus în faţa oglinzii din baie şi am comis-o. Mi-am bărbierit obrajii şi am lăsat mustaţa. Când m-am uitat la faţa mea mi-am dat seama. E posibil ca oamenii să-şi lase mustaţă ca să râdă singuri de faţa lor. Eu cel puţin aşa am făcut. Vreo juma de oră a fost ca în bancul ăla cu lupul: „eu nu pot să intru că mă pufneşte râsul”.
După asta prea mare lucru n-aveam de făcut. Doar am pregătit o scrisoare. Ziceam că ce am făcut o să rămână între mine şi mine, dau jos mustaţa şi mă duc la poştă. Atunci m-a râcâit prima dată ideea, ce-ar fi să ies aşa din casă? Să văd dacă se holbează cineva la noua mea achiziţie.
Am luat plicul şi am ieşit din bloc, cu tot cu mustaţă. Undeva la parter, o vecină. „Să trăieşti” îmi zice ea mie. Dar nu vede bine, are cele mai mari dioptrii din această regiune a continentului.
Trec mai departe.
Ajung aproape de singura stradă principală din oraş. Aici mă paşte un pericol. O doamnă care mă cunoaşte bine îşi plimbă mereu câinele prin zona asta. De data asta nu e. Pfui!
Mă mai întâlnesc cu o doamnă pe care am cunoscut-o la singurul cenaclu literar la care am fost în viaţa mea. N-are nici o reacţie. Bine, ea mi-a dat o revistă în care era o poezie de genul „Doamne, ziditor de stele,/ Pentru ce m-ai pedepsit/ Să-l visez doar pe Pandele/ Ca şi cum mi-ar fi sortit?”. Ce reacţie ar fi putut să aibă?
Ajung la poştă.
Nu ştiu cum să-i zic, una dintre poştăriţele de acolo mă cunoaşte din vedere. Se face că nu observă, se uită în hârtii şi trage cu coada ochiului. Isteţ aşa. Mustăceşte.
Ce chestie, cum într-o zi în care mi-am lăsat mustaţă, văd pe cineva care mustăceşte.
Termin cu poşta. Mă întorc la singura stradă principală. Aici mă întâlnesc cu amicul meu Sorin, la o ţigară pe care o fumează doar el.
- Mi-e sete, zic. Hai să-mi iau o sticlă cu apă.
- Hai să-ţi iei.
Ajungem în faţa magazinului. Ne întâlnim din întâmplare cu tata.
- Ha ha ha!
- De ce râzi? îl întreb.
- Ce mic eşti tu pe lângă băiatu’ ăsta! Ha ha ha!!!
Tata pleacă. Eu cu Sorin ne aşezăm pe o canapea, cu spatele la singura stradă principală din oraş. Ai zice că e o viaţă liniştită aici. Sorin îşi aprinde o ţigară. Trage cu grijă din ea. Când, BANG, apare el – OMUL.
Un domn la vreo şaişcinci de ani cu, vă rog să mă credeţi, o bască pe cap. Geacă de piele, păr alb, scurt. Mergea drept. Găuri pe faţă. Ros.
- Fumatul interzis! zice omul şi pune mâna pe pachetul de pe canapea ca un mare iluzionist. Îmi daţi şi mie o ţigare, domnilor?
- Poftiţi, zice Sorin.
Omul se aşază între noi doi. Parcă eu stârnesc mai mare interes pentru el. De acum încolo se uită numai la mine. Îmi întinde mâna.
- Fănică mă cheamă!
Deci am cunoscut omul. Şi el pe mine. Omul ăsta trăsneşte a alcool. E în jur de patru după-amiaza. Ca să fiu amabil, mă uit o dată la el, pe urmă întorc capul în partea cealaltă. E pe cale să mă deranjeze tocmai în prima şi, probabil, ultima mea zi cu mustaţă. Uite cum începe, ia o ţigară şi zice:
- Da, dom’le! Porcărie mare cu ţigările astea! Bă, ce mă doare tibiile-astea! Am făcut un infarct, mă băieţi! De la ţigări, alcool şi cafea. Mai de mult s-a întâmplat. E vreo 10 ani de-atuncea. Între timp m-am lăsat, m-am apucat iar şi după aia m-am lăsat iar. Era în 2002, ba nu, în 2001. Eream la o nuntă. Şi dă-i cu vin, bere, ţuici. Am făcut 22 cu 14. Am ajuns în comă la urgenţă. Moarte clinică a zis ăia. Şi m-a resuscitat, mă-sa-n cur. La vreo 3 ani după asta eram la pădure. Beam bere şi fumasem vreo 3 pachete. Am făcut 24 cu 14. Am ajuns iar la spital. M-a găsit Meriş ăla pe hol p-acolo. Ăla, mă, de la chirurgie. Mi-a zis „nu mai bea, bre, nea Fănică şi lasă-le dracu’ de ţigări!”. Acu’ m-a scos la pensie…
- Şi de ce ne povestiţi nouă toate astea? îl întreb eu. Vă inspiră faţa mea aşa multă încredere?
Omul rămâne blocat o clipă, dar îşi revine repede. Îl loveşte inspiraţia.
- Vă povestesc ca să vedeţi şi dumneavoastră cum arată un om tâmpit! Şi păreţi mai finuţ aşa… Acu’ era să fac alt infarct. De la mahoarcele-astea.
- Păi şi de ce nu le lăsaţi? îl întreb. Nu vă e frică?
- Mi se rupe, mi se-ndoaie, mi se face ca de oaie! N-am niciun heliş-beliş. N-am ce face, domnule. Sunt pensionar. Ce să fac toată ziua? Am două televizoare în casă, merge amândouă tot timpul…
- Şi de ce nu vă duceţi acolo la piaţă unde joacă pensionarii table?
- Nu ştiu io table d-alea. Eu sunt A-GI-TAT. Mă doare tibiile-astea…
- Şi v-aţi gândit să-mi povestiţi mie…
Lui Sorin îi sună telefonul. Rămân singur în Univers alături de nea Fănică-omul. Începe iar.
- Eu am fost buldozerist toată viaţa. Am lucrat la firmă la domnul Enoiu. M-a întrebat dacă mai vreau să mai lucrez şi când mă scoate la pensie. I-am zis că nu.
- Nea Fănică, nu ne priveşte pe noi unde ai lucrat dumneata, îi zic.
Se ridică în picioare. Mai încearcă să povestească ceva. Că dacă lui îi vine să văruiască zidul ăla lângă care stăm noi, îl văruieşte.
- Haideţi că avem ceva important de discutat, îi zic.
Se resemnează şi pleacă. Sorin termină de vorbit la telefon.
- Îl cunoşteai pe omul ăsta? îl întreb.
- Nu.
- Adică nu ne cunoştea şi s-a aşezat aşa pe banca asta…
- Da. E şi el un om singur, probabil, care e matrafoxat de la prânz şi are nevoie să se descarce.
- Să se „decanteze”, cum zicea el.
- Sau aşa. Ţi-a făcut şi o demonstraţie gratuită.
- Da’ cum nimeresc toţi ăştia la mine? întreb eu. Eram odată pe stradă în Bucureşti şi a venit unu’ la mine şi m-a întrebat dacă ştiu care e sensul vieţii!
- Şi nu i-ai zis să caute pe Google?
- E bună asta, aşa trebuia să-i zic.
Lângă canapeaua noastră mai apare unu’ la vreo 30 de ani care-l cunoaşte pe Sorin.
- Babaroase, ce faci, mă? zice tânărul.
- La o ţigară.
- Ai ieşit la agăţat! Ce-aţi agăţat până acum?
- Un fumător înrăit, îi zic.
- Tu ce mai faci, mă, te-ai însurat? îl întreabă Sorin.
- Bă, nu prea, vin şi io cu voi la agăţat aicea, că văd că merge. Hai noroc. Am plecat.
- Ai văzut? face Sorin.
- Ce?
- L-am întrebat dacă e-nsurat fiindcă ştiu că-l jenează. Dacă-l iei aşa, omul devine defensiv şi nu te mai întreabă ce faci tu. Ce dracu’ să-i zic că fac io? Ar fi cam puţin de zis… Aaa, mi-am adus aminte, acum citesc o carte scrisă de unu’ cu o experienţă asemănătoare cu a ta. Să scrii şi tu, că e ceva despre care nu prea s-a scris.
- Mă, s-a făcut cam frig, eu mă duc acasă. Mai vorbim.
Mă ridic şi dau să plec. Mă întâlnesc cu 3 eleve. Pe două dintre ele le cunosc. Cea de-a treia se prezintă şi zice că se bucură să mă cunoască.
- De unde ştii că te bucuri? o-ntreb.
Nu ştie ce să-mi răspundă.
Ajung acasă şi îl văd iar pe tata. Îmi zice că mustaţa nu se potriveşte cu ochelarii. E de ajuns un semn distinctiv.
Nu se potriveşte cu chelia, de fapt.
Ce zi!
Şi nu m-a întrebat nimeni „ce-ai făcut, mă, ţi-ai lăsat mustaţă?”.
Vorba poetului: „nu sunt eu cel mai strălucit student la antropologie?”.