Leapşa despre cărţi

1)Ce autor apare cel mai des la tine în bibliotecã?
Marin Preda

2) Din ce carte ai mai multe exemplare?
Teatru de IL Caragiale. Proza scurta de Gogol si Cehov. Maestrul si Margareta.

3) De ce personaj de ficţiune eşti sau ai fost amorezat în secret?
In secret n-am reuşit să fiu amorezat, că m-am dat de gol.
4) Ce carte ai citit cel mai des?
Moromeţii şi cam toată proza lui Charles Bukowski (de vreo 4 ori fiecare volum).

5) Care era cartea ta preferatã la 10 ani?
Cred că Aventurile lui Tom Sawyer.

6) Care a fost cea mai proastă carte citită anul trecut?
Salonul Roşu de August Strindberg.

7) Care a fost cea mai bunã carte cititã anul trecut?
Maestrul şi Margareta.

9) Cine crezi cã ar trebui sã câstige premiul Nobel pentru literaturã?
Nu mă pricep aşa bine la politică.

10) Ce carte ti-ar plãcea sã vezi ecranizatã?
Una scrisă de mine. He he.

11) Descrie visul cel mai straniu care sa fi inclus un scriitor, o carte, sau un personaj literar?
Mi s-a întâmplat, ca multora interesaţi de scris, să mi se pară că visez romanul vieţii mele şi, când să mă pun să fac un rezumat la ce am visat, să iasă ceva de genul: doi adolescenţi se iubesc la nebunie, au chiar şi primele experienţe se…crete împreună.Hormoneală, păruială, lacrimi şi suspine. Pleacă la facultate în oraşe diferite. Se întâlnesc după mulţi ani întâmplător. Unul din ei e căsătorit.El face gluma aia cu „ne mai ducem şi noi pe la apartamentul ăla?”. Ea crede că reiau legătura. El îi spune „nu, dragă, acum avem voie”. Se sărută şi se sărută cu foc pe ascuns. Cortina. Aplauze.

12) Care e cartea cea mai putin cultã pe care ai citit-o ?
În ultima vreme citesc nişte cărţi de bucate delicioase.
(defineşte „puţin cultă”).

13) Care e cartea cea mai dificilã pe care ai citit-o?
Windows XP pentru To(n)ţi.

14) Preferi autorii francezi sau ruşi?
Ruşi.

15) Shakespeare, Milton, sau Chaucer?
Bună încercare. 

16) Ce te deranjeazã cel mai mult în activitatea lecturii?
Să mă dau cu capul de banalităţi metafizice de genu’ „stăteam cu picioarele în apă rece şi mi-era frig. Priveam cu ardoare abisul”.

17) Care e romanul tau favorit?
Conjuraţia imbecililor.

18) Joci ceva?
Whist.

19) Povestiri scurte, schite?
Cehov şi Raymond Carver.

20) Non-fictiune?
Cărţi despre film, psihologie, parapsihologie, cărţi de gătit, motivaţionale (pe bune).

21) Scriitorul favorit?
Bukowski.

22) Ce scriitor crezi cã este supraevaluat?
Henry Miller.

23) Ce carte ţi-ai lua pe o insulă pustie?
Don Quijote.

24) Şi…acum ce citeşti?
Blogurile prietenilor mei + bancurile din Observatorul de Călăraşi.

Ziua mustăţii mele

De mult timp mă preocupa treaba asta. De ce îşi lasă unii bărbaţi mustaţă? Am tot întrebat pe unu’, pe altu şi primeam tot felul de răspunsuri. Ca să pară mai interesanţi, asta era cea mai des întâlnită explicaţie.

Fiindcă doar dacă întrebam nu rezolvam nimic, acum vreo trei luni am luat marea decizie. O să-mi las şi eu mustaţă, ca să înţeleg ceva din asta! Numai că s-a întâmplat ori să nu mă simt prea bine şi să n-am chef, ori, mai frecvent, să urmeze o situaţie când nu era cazul să.

Astăzi însă a venit ziua Z. După ce am stat nebărbierit 5 zile, m-am dus în faţa oglinzii din baie şi am comis-o. Mi-am bărbierit obrajii şi am lăsat mustaţa. Când m-am uitat la faţa mea mi-am dat seama. E posibil ca oamenii să-şi lase mustaţă ca să râdă singuri de faţa lor. Eu cel puţin aşa am făcut. Vreo juma de oră a fost ca în bancul ăla cu lupul: „eu nu pot să intru că mă pufneşte râsul”.

După asta prea mare lucru n-aveam de făcut. Doar am pregătit o scrisoare. Ziceam că ce am făcut o să rămână între mine şi mine, dau jos mustaţa şi mă duc la poştă. Atunci m-a râcâit prima dată ideea, ce-ar fi să ies aşa din casă? Să văd dacă se holbează cineva la noua mea achiziţie.

Am luat plicul şi am ieşit din bloc, cu tot cu mustaţă. Undeva la parter, o vecină. „Să trăieşti” îmi zice ea mie. Dar nu vede bine, are cele mai mari dioptrii din această regiune a continentului.

Trec mai departe.

Ajung aproape de singura stradă principală din oraş. Aici mă paşte un pericol. O doamnă care mă cunoaşte bine îşi plimbă mereu câinele prin zona asta. De data asta nu e. Pfui!

Mă mai întâlnesc cu o doamnă pe care am cunoscut-o la singurul cenaclu literar la care am fost în viaţa mea. N-are nici o reacţie. Bine, ea mi-a dat o revistă în care era o poezie de genul „Doamne, ziditor de stele,/ Pentru ce m-ai pedepsit/ Să-l visez doar pe Pandele/ Ca şi cum mi-ar fi sortit?”. Ce reacţie ar fi putut să aibă?

Ajung la poştă.

Nu ştiu cum să-i zic, una dintre poştăriţele de acolo mă cunoaşte din vedere. Se face că nu observă, se uită în hârtii şi trage cu coada ochiului. Isteţ aşa. Mustăceşte.

Ce chestie, cum într-o zi în care mi-am lăsat mustaţă, văd pe cineva care mustăceşte.

Termin cu poşta. Mă întorc la singura stradă principală. Aici mă întâlnesc cu amicul meu Sorin, la o ţigară pe care o fumează doar el.

-         Mi-e sete, zic. Hai să-mi iau o sticlă cu apă.

-         Hai să-ţi iei.

Ajungem în faţa magazinului. Ne întâlnim din întâmplare cu tata.

-         Ha ha ha!

-         De ce râzi? îl întreb.

-         Ce mic eşti tu pe lângă băiatu’ ăsta! Ha ha ha!!!

Tata pleacă. Eu cu Sorin ne aşezăm pe o canapea, cu spatele la singura stradă principală din oraş. Ai zice că e o viaţă liniştită aici. Sorin îşi aprinde o ţigară. Trage cu grijă din ea. Când, BANG, apare el – OMUL.

Un domn la vreo şaişcinci de ani cu, vă rog să mă credeţi, o bască pe cap. Geacă de piele, păr alb, scurt. Mergea drept. Găuri pe faţă. Ros.

-         Fumatul interzis! zice omul şi pune mâna pe pachetul de pe canapea ca un mare iluzionist. Îmi daţi şi mie o ţigare, domnilor?

-         Poftiţi, zice Sorin.

Omul se aşază între noi doi. Parcă eu stârnesc mai mare interes pentru el. De acum încolo se uită numai la mine. Îmi întinde mâna.

-         Fănică mă cheamă!

Deci am cunoscut omul. Şi el pe mine. Omul ăsta trăsneşte a alcool. E în jur de patru după-amiaza. Ca să fiu amabil, mă uit o dată la el, pe urmă întorc capul în partea cealaltă. E pe cale să mă deranjeze tocmai în prima şi, probabil, ultima mea zi cu mustaţă. Uite cum începe, ia o ţigară şi zice:

-         Da, dom’le! Porcărie mare cu ţigările astea! Bă, ce mă doare tibiile-astea! Am făcut un infarct, mă băieţi! De la ţigări, alcool şi cafea. Mai de mult s-a întâmplat. E vreo 10 ani de-atuncea. Între timp m-am lăsat, m-am apucat iar şi după aia m-am lăsat iar. Era în 2002, ba nu, în 2001. Eream la o nuntă. Şi dă-i cu vin, bere, ţuici. Am făcut 22 cu 14. Am ajuns în comă la urgenţă. Moarte clinică a zis ăia. Şi m-a resuscitat, mă-sa-n cur. La vreo 3 ani după asta eram la pădure. Beam bere şi fumasem vreo 3 pachete. Am făcut 24 cu 14. Am ajuns iar la spital. M-a găsit Meriş ăla pe hol p-acolo. Ăla, mă, de la chirurgie. Mi-a zis „nu mai bea, bre, nea Fănică şi lasă-le dracu’ de ţigări!”. Acu’ m-a scos la pensie…

-         Şi de ce ne povestiţi nouă toate astea? îl întreb eu. Vă inspiră faţa mea aşa multă încredere?

Omul rămâne blocat o clipă, dar îşi revine repede. Îl loveşte inspiraţia.

-         Vă povestesc ca să vedeţi şi dumneavoastră cum arată un om tâmpit! Şi păreţi mai finuţ aşa… Acu’ era să fac alt infarct. De la mahoarcele-astea.

-         Păi şi de ce nu le lăsaţi? îl întreb. Nu vă e frică?

-         Mi se rupe, mi se-ndoaie, mi se face ca de oaie! N-am niciun heliş-beliş. N-am ce face, domnule. Sunt pensionar. Ce să fac toată ziua? Am două televizoare în casă, merge amândouă tot timpul…

-         Şi de ce nu vă duceţi acolo la piaţă unde joacă pensionarii table?

-         Nu ştiu io table d-alea. Eu sunt A-GI-TAT. Mă doare tibiile-astea…

-         Şi v-aţi gândit să-mi povestiţi mie…

Lui Sorin îi sună telefonul. Rămân singur în Univers alături de nea Fănică-omul. Începe iar.

-         Eu am fost buldozerist toată viaţa. Am lucrat la firmă la domnul Enoiu. M-a întrebat dacă mai vreau să mai lucrez şi când mă scoate la pensie. I-am zis că nu.

-         Nea Fănică, nu ne priveşte pe noi unde ai lucrat dumneata, îi zic.

Se ridică în picioare. Mai încearcă să povestească ceva. Că dacă lui îi vine să văruiască zidul ăla lângă care stăm noi, îl văruieşte.

-         Haideţi că avem ceva important de discutat, îi zic.

Se resemnează şi pleacă. Sorin termină de vorbit la telefon.

-         Îl cunoşteai pe omul ăsta? îl întreb.

-         Nu.

-         Adică nu ne cunoştea şi s-a aşezat aşa pe banca asta…

-         Da. E şi el un om singur, probabil, care e matrafoxat de la prânz şi are nevoie să se descarce.

-         Să se „decanteze”, cum zicea el.

-         Sau aşa. Ţi-a făcut şi o demonstraţie gratuită.

-         Da’ cum nimeresc toţi ăştia la mine? întreb eu. Eram odată pe stradă în Bucureşti şi a venit unu’ la mine şi m-a întrebat dacă ştiu care e sensul vieţii!

-         Şi nu i-ai zis să caute pe Google?

-         E bună asta, aşa trebuia să-i zic.

Lângă canapeaua noastră mai apare unu’ la vreo 30 de ani care-l cunoaşte pe Sorin.

-         Babaroase, ce faci, mă? zice tânărul.

-         La o ţigară.

-         Ai ieşit la agăţat! Ce-aţi agăţat până acum?

-         Un fumător înrăit, îi zic.

-         Tu ce mai faci, mă, te-ai însurat? îl întreabă Sorin.

-         Bă, nu prea, vin şi io cu voi la agăţat aicea, că văd că merge. Hai noroc. Am plecat.

-         Ai văzut? face Sorin.

-         Ce?

-         L-am întrebat dacă e-nsurat fiindcă ştiu că-l jenează. Dacă-l iei aşa, omul devine defensiv şi nu te mai întreabă ce faci tu. Ce dracu’ să-i zic că fac io? Ar fi cam puţin de zis… Aaa, mi-am adus aminte, acum citesc o carte scrisă de unu’ cu o experienţă asemănătoare cu a ta. Să scrii şi tu, că e ceva despre care nu prea s-a scris.

-         Mă, s-a făcut cam frig, eu mă duc acasă. Mai vorbim.

Mă ridic şi dau să plec. Mă întâlnesc cu 3 eleve. Pe două dintre ele le cunosc. Cea de-a treia se prezintă şi zice că se bucură să mă cunoască.

-         De unde ştii că te bucuri? o-ntreb.

Nu ştie ce să-mi răspundă.

Ajung acasă şi îl văd iar pe tata. Îmi zice că mustaţa nu se potriveşte cu ochelarii. E de ajuns un semn distinctiv.

Nu se potriveşte cu chelia, de fapt.

Ce zi!

Şi nu m-a întrebat nimeni „ce-ai făcut, mă, ţi-ai lăsat mustaţă?”.

Vorba poetului: „nu sunt eu cel mai strălucit student la antropologie?”.

Delicatese pentru gâşte

Se întâmpla în zbuciumaţii ani 1960. Pe vremea aia, cel care avea să devină judecătorul Parlea, era un adolescent care locuia cu părinţii într-un sat de lângă Câmpulung-Muscel.

Cel mai spectaculos eveniment din satul ăsta era că, în fiecare zi, la ora doişpe fix, un avion trecea pe deasupra caselor, venea dinspre dealurile din capul satului şi dispărea undeva înspre groapa de gunoi.

În familia tânărului Parlea erau bine împărţite sarcinile. Lenuţa, mama lui, se ocupa de păsări, iar nea Culae, tatăl, tocmai cumpărase doi purcei mărişori, buni pentru tăiat la Crăciun. Acum era prin iulie.

Nea Culae îşi făcea bine datoria cu purceii. Îi băgase într-un mic ţarc, le dădea să mănânce.

Doar că într-o zi, cam la ora la care avionul trecea pe deasupra satului, nea Culae a observat din întâmplare că purceii parcă nu mâncaseră tot ce le pusese. La ora la care trebuia, el se ducea la purcei, le dădea grăunţe, ei nu terminau de mâncat. Sau aşa zicea nea Culae.

Într-o zi omului îi vine o idee. De fapt, ce să-i mai vină o idee, că în ziua aia s-a întâmplat ceva extraordinar. La ora ştiută de toată lumea, când sătenii erau obişnuiţi să vadă avionul, acesta nu a mai trecut! Aşa că toţi oamenii din sat s-au oprit câteva secunde şi s-au uitat la cer. Unii s-au scărpinat în cap şi şi-au dat din cap căciula aia de miel pe care o purtau din iarnă. Aşa făceau pe vremea aia, purtau căciula aia şi în iulie. Pe cuvântul meu.

Doar foarte tânărul Parlea era prin casă. Se uita în oglindă şi se gândea să îşi lase mustaţă, să arate şi el ca un om mare. -

- Parleoooooo! L-a strigat Culae pe fiul lui.

- Da bă! Ce vrei?

- Vino-ncoace! Vino-ncoace! Şi adă şi damigeana aia de vişinată!

Tânărul Parlea a ieşit în curte cu damigeana după el. – Na, mă. Ce vrei să faci cu ea?

- Stai aicea, nu pleca! a zis nea Culae.

- De ce, mă?

- Purceii ăştia. Iote. Nu mănâncă. Ete ce slabi e.

- Nu e mă slabi, ţi se pare!

- E slabi mă!

- Şi ce vrei să le faci?

- Să le torn vişinată pe gât.

- Păi de ce?

- Să li se facă foame. Să bage-n ei după aia.

- Cum să le torni, mă, vişinată pe gât?!

- Ete-aşa! Tu îi ţii şi eu le torn.

- Hai, bre, tăticule…

- Da mă! Hai, treci încoace. Sari gardu’ la ţarc, îi iei de bot şi îi ţii aşa, să pot să le torn.

Tânărul Parlea a intrat în ţarc, a schimbat nişte priviri cu purceii şi s-a hotărât pe care să-l ia primul. Porcul a făcut coada cârcel şi, intuind un ignat prematur, a-nceput să guiţe de se-auzea pe toată uliţa. Sau, cum se mai zice, făcea ca toţi dracii. Nea Culae se pregătea şi el. Turna din damigeană într-o cană de juma’ de litru şi aştepta ca la un lucru mare de făcut. Aşa tabloul se picta. Micul Parlea porcul îl lua, de gât îl sugruma, nea Culae cu cana vişinată turna. Direct în gura porcului. Din ce se zbătea înainte ca un apucat, acum porcul, ameţit bine de vişinată, stătea cuminte, împăcat cu soarta lui. Uşor-uşor a intrat singur în ţarc, parcă zâmbind ca un om. Treaba a mers mult mai uşor cu al doilea. Deja aveau experienţă.

- Să vezi ce foame li se face! a exclamat nea Culae încântat. -

- Tăticule, da’ ce facem cu vişinile astea? Că au rămas aicea, pe fundu damigenii.

- Aruncă-le şi tu colea lângă coşar. Că facem altă vişinată săptămâna asta.

Tânărul Parlea a aruncat vişinile unde i-a zis tăticul. Familia s-a aşezat la masa de prânz.

În acelaşi timp, prin curte umblau, ca la toţi oamenii, nişte gâşte. Simţind mirosul ăla dulceag de vişine din vişinată, gâştele s-au dus direct acolo şi au băgat ciocul. Să fi văzut încăierare între gâşte pe aşa delicatesă! Rostogoleau în burdihan mai multe vişine deodată. Bobiţele cădeau în stomac, alcoolul din ele îşi făcea efectul. În câteva minute s-au îmbătat gâştele. Umblau prin curte dând din cap, aşa, ca şerpii. Nici nu mai ştiau să zică bine „ga ga ga!”. Făceau aproape „ssssss ssssss sssssss”. Câteva chiar săreau într-un singur picior, ca şi cum ar fi jucat şotronul. Tot aşa, gâştele astea s-au îndreptat spre un gard. Şi-au luat avânt, au băgat viteză şi s-au lovit de gard. Au căzut toate deodată cu cracii-n sus şi au adormit acolo unde le-a prins lovitura.

Terminând de mâncat, nea Culae s-a dus în curte să vadă ce e cu purceii, îndopaţi cu vişinată. Doar că n-a apucat să ajungă până la ţarc pentru că a dat de gâştele alea înşirate leşinate lângă gard. -

- Lenuţoooo, ia vino, fă, încoace!

- Ce e, Culişor?

- Vino, fă, repede! Iete-te, cred că a murit gâştele!!! – Ia ia ia, ce întâmplareeee! zicea Lenuţa făcându-şi cruci. Doamne! DOAMNE!!! Bunule şi mărituleeeeee!

Lenuţa plângea gâştele, Culae doar se minuna, tânărul Parlea se uita şi el fără să priceapă.

- Hai lasă, lasă, zicea Culae. Ia. Fă de mă ajută să le urc în căruţă să le duc la gunoi că se împute aicea!

- Na, na, Culae. Stai aşa. Să le jumulim întâi să rămână puful pentru perne.

- Bine, Lenuţo.

Familia Parlea făcea altă treabă acum. Aşezaţi pe scăunele cu trei picioare, în mijlocul curţii, toţi trei jumuleau la gâşte. Ce le trebuia, băgau în saci. Restul, împreună cu gâştele chelite, au urcat în căruţă să le ducă la groapa de gunoi.

Nea Culae împreună cu fiul său se duceau cu căruţa să arunce păsările moarte. Încet-încet, gâştele au început să se trezească din beţie. Văzându-se una pe alta aşa chelioase, li s-a făcut pielea găină. Vă daţi seama, gâşte cu pielea găină!

În câteva minute gâştele s-au trezit de tot şi au sărit din căruţă. Parlea a rămas blocat. Înviaseră gâştele.

- Ţin-te, bă, la ele! striga Culae.

- Ce să le fac, tăticule?

- Prinde-le! Mama lor de orătănii!

Pe gâşte le rodea foamea de la atâta alcool. Parlea cel mic nu ştia. A-ncercat să prindă una dar gâsca s-a dat să-l muşte de câteva ori. Nea Culae, mai viteaz, s-a dat jos din căruţă şi i-a dat gâştei un şut. A zburătăcit-o de nu s-a văzut.

- Parleoooo! striga Culae. Prinde, bă, măcar două şi du-te cu ele acasă!

- Da, tăticule!

Tânărul Parlea a reuşit să prindă două păsări şi a plecat cu ele. Nea Culae a venit şi el, mai târziu, cu alte două. Restul gâştelor şi-au schimbat soarta luându-şi câmpii peste groapa de gunoi.

Mahmureala gâştelor a ţinut vreo două zile. Întâmplarea a fost povestită în sat şi chiar până la Câmpulung-Muscel mulţi ani după aceea. Toată lumea s-a întrebat şi continuă să se întrebe: ce gust o fi având pilaful de gâscă cheală?

Budistul furios

Nea Fane a fost funcţionar fără frică toată viaţa lui. Acum era la pensie. Fugise fericirea de el. Era o fiinţă frustrată.

Mai trăia doar cu o pisică fără funcţie care fugărea şobolani imaginari fără frică.

Într-o zi fatală, nea Fane s-a furişat din casă pe la parterul blocului. A văzut că figurează cu mari datorii.

„Funcţionar figurant” ar fi zis fariseul ăla de administrator.

Nea Fane îşi făcea treaba lui. Umplea sifoanele. Fărădelegea lui era că avea sifoane de sticlă, din alea cu fisuri multe.

În fine, s-a făcut că uită şi a ajuns furibund la sifonărie.

Finalul ar fi că sifonul a făcut figura.

A explodat de i-a împroşcat florile fătălăului de sifonar. Nimeni nu a fost rănit.

Expresie şi afront

 

Săptămâna trecută s-a întâmplat să mă aflu la prietenul din facultate Gabi. Împreună cu el mi-am adus aminte câteva din expresiile-clişeu cu care ne împuiau capul părinţii sau, în general, oamenii mari din jurul nostru. Le-am notat pe cele pe care le ştiam amândoi, crescuţi în perioade şi oraşe diferite. Am şi comentat puţin pe lângă ele.

 

În viaţă trebuie să faci şi ce nu-ţi place. …dacă vrei să ajungi să ai un job pe care îl urăşti, atunci da, e bine.

 

Poţi, dar nu vrei. …dar poate că nu pot să vreau sau nu pot ce vrei tu.

 

Te măreşti şi te prosteşti! …sau încep să am personalitate.

 

Dăm milităria jos din pod. Prietenul Gabi se gândea când se ducea la casa bunicilor dacă nu cumva sunt pe acolo nişte militari prin pod care o să se dea jos la el.

 

Nu mai te izmeni! Menta, care se mai numeşte şi izmă, e o plantă decentă, deci nu mi se pare deplasat să mă port asemenea ei.

 

Pe cine iubeşti mai mult, pe mami sau pe tati? Întrebare idioată la care nu are rost să răspund pusă de câte o tanti binevoitoare.

 

Te dau io pe mâna mă-tii! Ameninţare făcută de câte o vecină care nu ştie să se impună altfel.

Copywriter sau ceva

Am fost de curând în Bucureşti.

La metrou au apărut nişte reclame la pâine care îmi dau de gândit: cum e să fii stupid la comandă?

 

Uite şi textele de care zic:

 

Primul.

 

Se ia o pâine. Se coace vânăta până când vecinii încep să se aşeze cuminţi la coadă la uşa ta. Se pune ulei, apoi sare, ceapă. Se pune mâna pe cuţit. Se încuie bine uşa. Se pune pe pâine.

 

Al doilea.
Se ia o pâine. Apoi se toarnă peste sarmalele fierbinţi un bob de smântână până ce se drege un sos numai bun să înmoi pâinea în el. Se înmoaie pâinea în el.

 

Al treilea.

 

Se ia o pâine. Se iau nişte roşii. Se umple roşia cu brânză. Se umple gura cu poftă. Se serveşte cu pâine.

Festivalul EXIT

Azi am aflat că magia există. Să vedeţi cum.

 

M-am dus la festivalul de teatru al deţinuţilor de la teatrul Notara.

Evident că m-am dus acolo din curiozitate să văd cum „ăia răi” pot să se prezinte pe scenă. Numai că am avut parte de cu totul altceva, mai mult decât o curiozitate. Chiar un pumn în stomac.

Ei bine, am simţit acolo că societatea, reprezentată de sală, se pune faţă în faţă cu răufăcătorii ei.

 

Pentru câteva ore am avut senzaţia că trăiesc împreună o bucurie.

A fost un moment când timpul s-a oprit şi noi toţi din sală ne-am dus în afara lui. Am ajuns într-un loc unde nu mai exista frică. Regizorii şi actorii au reuşit să ne aducă împreună într-o utopie. O zonă unde oamenii doar sebucură de ceva, nu ştiu cum să-i zic, pentru că nu ştiu ce înseamnă teatrul.

 

A fost bucuria pentru teatru.

 

Nu o să înţeleg prea repede ce am trăit. Aş fi vrut ca actorii deţinuţi să nu se mai dea niciodată de pe scenă şi să trăiască toată viaţa emoţiile copleşitoare pe care le-au avut în momentele alea.

 

Ştiu că am rămas marcat într-un mod de care am parte rar.  Şi n-o să-mi iasă din cap aşa uşor imaginea dubei de lângă teatrul Notara cu unul dintre ei care a scos capul pe geam şi a zis râzând chinuit : „la pârnaie mergem”.

Eu ştiu ce înseamnă să fii închis măcar o zi şi ştiu că scriu acum şi joc ca să mă salvez.

În seara asta, deţinuţii de la Jilava au reuşit să se salveze.

Atelier de creative writing

Azi am fost la un workshop de creativitate.

M-am dus cam sceptic acolo. Aveam eu o idee fixă cum că poţi să ieşi scriitor după un curs dacă erai scriitor şi înainte.

Am rămas cu aceeaşi idee.

Problema e însă că mi-a plăcut acest workshop. Mario Barangea, http://www.fundatiacaleavictoriei.ro/2010/mario-barangea/ cel care l-a ţinut, e un tip mişto şi merită să faci întregul curs de creative writing.  În plus, am aflat cam pe unde mă situez între cei interesaţi de scris.

Mai departe vă arăt ce mi-a ieşit mie la câteva exerciţii de creative writing făcute cam în 3 ore.  Azi doar primul exerciţiu. Nu vă spun care au fost temele pe care le-am primit, că nu vreau să-i stric meseria omului.

Exerciţiul 1

Un pitic cu nasul roşu îşi cumpărase o pălărie nouă. Era fericit în seara aia. Fusese ales vicepreşedinte în organizaţia municipală a Partidului Democraţia Viitoare.

                Era beat-obosit şi chelios bine. Se îndrepta spre casă după ce a cinstit momentul cu colegii de partid.

                La un moment dat a trecut prin faţa partidului advers, Partidul Florilor Comuniste. Aici era plin de câini făcuţi colac pe lângă stâlpi. Curajos, piticul a-nceput să-i fluiere. Câinii n-au avut ce face şi s-au pus să-l  mârâie şi să-l alerge. Piticul şi-a scos pălăria din cap şi a vânturat-o energic spre ei. Câinii nu s-au speriat. Unul mai al dracului s-a înfipt cu colţii direct în glezna lui. De durere, piticul nu a mai ştiut ce face, a făcut pălăria ghem şi a aruncat-o în câini.

                A fugit de-acolo. S-a dus direct la urgenţe. O asistentă tânără l-a luat în primire. A povestit tot, cum l-au muşcat câinii de la un partid pe motiv că el este de la alt partid. Într-un final a tresărit. 

-          Am pierdut continentul Mu!

-          Ce continent?

-          Îl desenasem pe o hârtie pe care o băgasem în pălărie. Trebuia să ne mutăm acolo. Toţi de la Democraţia Viitoare.

Problema fostelor

Ultima dată când am fost în Bucureşti mi s-a părut că dau peste o fostă iubită.

Una cu care se terminase nasol. Noroc că doar mi s-a părut.

Acum sunt iar în Bucureşti şi vreau să vă spun, care vă ştiţi, dragă i şi a şi i de încă 2 ori că nu e momentul.

Să îmi zici tu i cum te-ai măritat. Sau tu A cum ai ajuns mare piaristă. Sau i cum ai găsit pe unu care vrea să facă un copil cu tine.

Sau tu i să scoţi o agendă verzuie şi creioane multicolore să desenăm amândoi.

Nu sunt pregătit pentru asta.

 

Genial

Azi am dat peste fraza asta din reportajul 175 de minute la Mizil de Geo Bogza: “Brusc, manifestez o veselie idioată, exagerat de zgomotoasă”.