Meserie

S-a întâmplat vara trecută, când eram la ultimul examen din anul trei de facultate.

În sala aia mare de lângă Gara de Nord i-am auzit vorbind pe colegii mei despre team buildinguri, grafice şi rapoarte de activitate.

În trei ani de zile fiecare a învăţat câte o meserie în limba engleză: assistant, accountant, copy, producer, officer. Erau mai mari decât vârsta lor, îşi făceau griji, aveau copii pe-acasă, de crescut sau de făcut. Unii mai sinceri recunoşteau că au de gând să muncească până în iulie, pe urmă voiau să-şi dea demisia şi să fugă cu banii pe la festivalurile de muzică din Germania.

 

Eu venisem la examen direct de la ziua colegei mele de apartament şi îmi dădeam seama în ce fel mă văd pe mine: un ăla apărut pe-acolo, unul dintre ultimii care n-are carte de muncă. De fapt, eu am două joburi pentru care lucrez de acasă: citesc şi scriu. De fiecare dată când spun că eu nu mă duc într-un loc ca să muncesc şi că sunt plătit pentru pasiunile mele, în camera în care stau se simte un val cald de invidie venind înspre mine.  

 

Într-o zi, o fată venită în vizită nu mai rezista şi m-a întrebat:

-       Totuşi, tu ce ai de gând să faci când o să fii mare?

Cu toată seriozitatea pe care am strâns-o de 22 de ani, i-am răspuns:

-       Vreau să devin consultant de poveste.

 

Normal că a-nceput să râdă.

-       Cum adică?! Ce meserie e asta?

-      Consultant de poveste. Se numeşte creative & story     consultant.  La asta mă pricep eu: la poveşti!

-       Prea te crezi tu! Ia spune-mi o poveste!

-       Ai ochi frumoşi şi isteţi.

-       Mulţumesc, dar vezi că n-am de gând să devin un personaj în ce scrii tu pe-acolo.

-       Deja eşti un personaj în textele mele, femeie!

 

 

 

Poşta de Charles Bukowski

Charles Bukowski a râs toată viaţa lui de Visul American.
Recunoaşte că nu-l interesează banii şi se încoronează rege pe timp de noapte. În loc să doarmă, el o ţine într-un şir de futaiuri ordinare şi beţii întinse pe podele nespălate din apartamente şobolănoase.

Problema este când se trezeşte după trei ore de somn şi-şi transpiră mahmureala pe toate cămăşile vechi. Trebuie să care genţi grele în slujba serviciului de poştă american, având în fiecare zi de-a face cu babe care-l întreabă ca o picătură chinezească: “Aveţi cumva o scrisoare pentru mine?”.

Din cauza stilului său de viaţă, dl scriitor simte o sfârşeală care-l cocoşează timp de 12 ani într-un oficiu de poştă.
După 12 ani de amenzi pentru ebrietate şi referate pentru indisciplină nu mai simte vreo plăcere decât la cursele de cai şi ironia fină se întoarce mereu şi mereu împotriva lui.

- S-a terminat, a zis, nu mă mai culc cu tine din noaptea asta.
- Bine. Po’ să-ţi ţii pizda. Nu-i aşa ceva nemaipomenit.
- Vrei tu casa sau vrei să te muţi?
- Ia tu casa.
- Şi câinele?
- Ia câinele, am zis.
- O să-i lipseşti.
- Mă bucur că o să-i lipsesc cuiva.

M-am ridicat, m-am dus la maşină şi am închiriat primul loc în care am văzut un anunţ. M-am mutat în noaptea aia.
Tocmai pierdusem trei femei şi un câine.