Ea este, rea da’ bună!
Zâmbeşte, castore!
Nu ştiu ce căuta şi nici pe unde, trebuie să mă credeţi pe cuvânt
Oricum n-a găsit nimic
M-au căutat şi alţii
Şi m-au pus să mănânc o clătită şerveţel cu linguriţa
Category: out of Rahova
De câteva luni am nişte colegi noi pentru care ar trebui să fiu invidiat. Aseară m-au luat cu ei de o aripă şi a ieşit cam aşa ceva:
Adriana şi Gabi, geografele care s-au rătăcit
Dl Ştefan Scarlatache, psihologul care s-a enervat (rău!)
Filologul care s-a încurcat în cuvinte (“Dă, mamă, cu biciu-n mine!”)
La puii de om mereu am lipici
Şi la dalici
“Trebuia să vii mă, mutră!”
Brrrrr!!
Nu-i treaba ta, urâtule!
Bat nişte vânturi pe unde umblă urşii, ceva de speriat!
L-am cucerit şi pe ăsta
Încă un prietene
Aici era bâr bâr!!
Sex cu animaleeeee!!
Agitatoarea
Circumspectul
Fălci
Anxiosul
Marti 24 iunie!
PATRU generatii – UN singur loc!
MegaParty „Tarnava Mare!
Cel mai tare club! B52!
Sa venim cu mic cu mare!
Relocam Tarnava Mare!
Pune mana pe o perna si vino sambata, 14 iunie, la ora 15:00 fix langa fantana de la Arhitectura (Universitate) sa ne batem de ne sar fulgii timp de 5 minute. Sarbatorim relaxat mineriada pe 2008 printr-un flash-mob fara vrajba si vanatai.
*Regulament de capaceala cu perne:
Dă sfoară-n toată ţara despre bătaia cu perne.
Bătaia cu perne nu începe mai devreme de ora prestabilită. Jocul se încheie după aproximativ 5 minute de la declansare.
Nu loviţi persoanele care nu au perne în mână, decât dacă acestea v-o cer. Pentru “STOP JOC”, aruncă perna din mână.
Oricine are în mână o pernă, cunoscut sau necunoscut, reprezintă un adversar şi poate fi “căpăcit”.
Este interzisă introducerea unor materiale adiţionale sau alte obiecte contondente în pernele de luptă. Singura “încărcătură” acceptată este puful natural din pernă, cu variaţiuni ornitologice pe temele găină, raţă, pinguin, etc. Încercaţi cu încredere pernele cât mai moi!
Enjoy!
*For more pillow entertainment, visit http://1315iunie.blogspot.com/
via minimal
si minte bine
Săptămâna trecută verişoara mea preferată m-a luat la concert la Kylie, să fiu “drink provider” (aşa scria pe tricourile noastre).
Îmi aduc aminte că m-am uitat o dată la ceas, era şase, apoi peste cinci minute se făcuse opt jumate. Noaptea am visat cum striga lumea la mine MINERALĂ, LIGHT, RED BULL, MIRINDA!
A fost greu dar, cum eram acolo doi rânjiţi de neam, nici n-am pierdut ocazia să ne distrăm şi să vedem un concert mişto (asta am recunoscut mai mult în gând).
Dacă nu ne-a plăcut cartea:
Ba-i aici, ba nu-i aici:
Înger, îngeraşul meu
Femei, violenţă
La noi în sat îs dansuri
Nişte adormiţi
Verişoara mea preferată e gagica pe care o ţin aici de gât. Un prieten a zis odată despre ea că este “Cezar în varianta feminină”. Noi încă ne întrebăm dacă o fi de bine sau de rău.
Tot sâmbătă seara, vară-mea mi-a povestit ceva incredibil despre mine. Rămân dator cu o poveste.
M-am dus la metrou la Unirii să-mi fac nişte poze “tip paşaport”.
La cutia aia cu oglindă lucrează o femeie cu o claie roşie de păr.
Când am apărut la pozat, ea era în pauză, băgată printre nişte căldări cu lalele, bea o cafeluţă şi se uita spre noi, că lângă mine mai apăruse un băiat încheiat până la gât.
Timidul s-a plictisit repede şi a-nceput să comenteze, încercând să-i dezlipească anunţul pus în geam.
- Aşa face mereu, cică “Vin imediat” şi trage o săgeată. Stă la ziare-acolo…
- Ia şi femeia o pauză. Doar nu vrei să stea toată ziua-n picioare?
Am apărat-o. Acum mă urc pe o scândurică şi încep să ţopăi. Doamna pozar şi-a terminat pauza.
- Ce, mă, nu mai aveaţi răbdare? Haide, care-i primu’?
- După dumneavoastră, îl încurajez pe timid.
Intră în cutie, se aşază pe scaun şi-şi zâmbeşte în oglindă.
- Să nu-mi ieşi cu ochii închişi că te-am belit!
Se uită la mine.
- Râzi tu… Da’ mi-a venit azi unşpe capre la rând, era înşirate aicea, cinci a ieşit cu ochii închişi! Păi să nu le chem pe alde mă-sa să-mi plătească rebuturile?!
Îşi taie pieptul cu palma.
- Mai era şi toate care mai de care… decoltate, ţâţoase… clasa a zecea… E, şi mi-a apărut un moş între ele. Era chelios.
Se uită la mine şi se luminează.
- …ca tine-aşa era! Acuma… să nu te superi şi tu pe mine…
- Nu mă supăr. Tata e de vină.
- Aşa. S-a dus pus cheliosu’ pe scaun şi auzi ce-mi zice el: “vreau să mă scoateţi cu păr”!
- Şi ce i-aţi zis?
- I-am arătat şi lui aşa.
Se trage de pantaloni în jos, vrea să-mi arate pizda. Eu întorc capu’.
- Stai, domnule, că am izmene pe mine.
- Păi pe căldura asta?
- Da… I-am zis lu’ moşu’… Nu pot să-ţi arăt acum, da’ am fost şi io de întâi mai la pădure şi am tuns-o p-asta mică, altfel te scoteam io cu păr… Auzi ce-a făcut cheliosu’! S-a uitat aicea pe foaia asta şi l-a sunat pe şefu’, cică mă lasă şi fără servici!
Trage o linie în aer mai înaltă ca mine şi îmi arată.
- Cică nu respect o limită de vârstă şi nu am un limbaj adecvat în faţa minorilor. Păi alea, că era cu prietenii aici, să lingea cu ei, de-abia aşteaptă s-ajungă acasă să-i călărească şi cică nu vorbesc io frumos în faţa lor. Acuma, să nu mă acuzi şi tu de comportament obscen că am vrut să-ţi arăt…
- Nu, nu, sunteţi simpatică, o să mai vin să vă vizitez.
- Aşa să faci.
Mă lasă pe mine şi se apucă de timid.
- Hai, ţi-ai pieptănat mustaţa? Gata. Acum te rog să nu mi te mişti. Vezi să nu te sperii la blitz!
Cutia de pozat pufăie şi face lumină-n tot pasajul.
- Poţi să te ridici. Hai să te-admiri.
Pozele ies printr-o gaură, ca la fabrică, pe o bandă rulantă. Madam pozar pune un plastic pe ele şi ia o foarfecă în mână.
- Nu le mai tăiaţi, lăsaţi aşa, că le taie ei.
- Aaa, eşti mulţumit aşa.
- Da.
- Atunci, iei şi tu două legături de ştevie.
Pentru prima dată mă uit direct la ea. Mă priveşte isteţ şi-mi face cu ochiul.
- Hai, intră.
Mă aşez pe scaun şi mă uit la mine.
- Bărbia jos, mândrule! Ia uite cum a ieşit asta.
Vine şi-mi bagă în nas o poză. O grasă fotogenică a făcut poză cu mâna la ochi.
- Fix când i-am zis să nu se mişte, atunci a găsit-o să se-aranjeze. Tu nu te mişti, da?
- Nu mă mişc, mă uit în faţă.
- Mai dă din cap acum, că mai e până apăs pe buton.
Mă trag şi eu de mâini şi clipesc repede, repede.
- Acum am să te rog să nu te mişti. Să fii atent la blitz.
Trece greu timpul. Vreau să mă mişc, dar mă împuşcă un blitz.
- Hai, vino-ncoace.
Îmi ia pozele şi le pune la uscat.
- Tu de care vrei?
- Tip paşaport.
- Da’ ce faceţi voi, de vreţi toţi să plecaţi?
- Aplic pentru un job.
- Aha… te duci pe mare!
- Da.
- La bară, pe croazieră, las’ că vă ştiu io.
- Da, da, da…
- Uite, mamă, pozele şi să aveţi noroc p-acolo pă unde vă duceţi. Io rămân aici la porcu’ ăsta. El stă la calculator şi vorbeşte la telefon şi io fac două sute de poze pe zi pentru cinci milioane impozabil.
Îşi dă seama ce vreau s-o întreb şi nu mă lasă să deschid gura.
- Şi unde vrei să mă duc?! Uite mâinile astea, 26 de ani am lucrat în electronică. Un cinci bănuţi dacă-mi dădea şi mie la fiecare poză…
Nu mai vreau să stau la covrigi cu ea, îmi iau pozele, zic săru’ mâna şi plec.
A doua zi sunt pe peron la Gara de Nord cu prietena mea, Andreea din Oradea. Am avut mare noroc, cum mi-a urat cineva de la poze, că mi-a adus o banană, ca să am curaj la interviu.
Doar că nici n-am apucat bine să decojesc banana, că a şi apărut un cerşetor.
- N-avem! îl iau tare din prima.
- Aveţi o prietenă frumoasă ca o regină, domnu’!
- Ca o regină?!…
- Şi dumneavostră sunteţi frumos.
- Exagerezi.
- Dumnezeu să vă ajute, domnu’. Să se facă voia Lui!
- Păi nu vezi ce vrea Dumnezeu, să mă duc pe un vas de croazieră!
Se satură de noi şi se duce la alţii.
- Ce zgârcit eşti măăă!!
Apare una mică în locul ei şi ne ia şi ea cu Dumnezeu.
- Hai, lasă-ne, că a mai fost şi frati-tu şi ne-a cerut.
Se bosumflă şi pleacă.
Andreea îmi zice:
- O să ne blesteme toţi cerşetorii din cauza ta, Cezare.
- E, măcar au zis că suntem frumoşi.
Ce am să vă povestesc acum s-a întâmplat într-o noapte albă. Sau Noapte Albă, cum ar numi-o băieţii cu aere intelectualiste, foarte preocupaţi de starea artelor vizuale contemporane.
Să vă spun eu cum e, de fapt, cu galeriile deschise toată noaptea. La fiecare din ele e prezent măcar un artist d-ăsta contemporan şi, ca să stai mai mult să te zgâieşti la ce a creat el, îţi dă un păhărel cu ceva, ce vrei tu să bei, vin, apă sau suc.
Cum în noaptea aia era cald şi eu eram foarte însetat, mi-am luat o hartă a Nopţii Albe a Galeriilor, ca să îmi notez inginereşte pe unde pot să mă plimb şi să nu ratez vreo expoziţie.
Am plecat de la Teatrul Naţional împreună cu două fete şi am ajuns, prima dată, la ArCub. Din păcate, aici lumea cam începuse să plece şi golise deja rezerva de simpatie a artiştilor contemporani, aşa că am mai dat câteva colţuri şi ne-am furişat pe undeva pe lângă strada Eminescu. Aici mi-am dat seama repede că fetele alea cu care venisem aveau intenţii serioase, erau studente la nu ştiu ce facultate de comunicare şi voiau să le facă o campanie de PR unor creatori. Ne despărţea o mare diferenţă de a percepe arta contemporană. Am băut un suc şi am fugit singur cu tot cu harta de care făcuseră ele rost.
La următoarea galerie am dat peste un grup de amici mai vechi. Ăştia chiar pricepeau adevăratul sens al iniţiativei culturale din noaptea aia.
- Vezi că artistul ăsta-i moldovean. Du-te acolo, după uşă, şi uită-te bine, că mai găseşti puţin într-o sticlă.
Nu conta că pe pereţi erau pictaţi nişte pescari morţi, noi, adevăraţii consumatori de artă, începeam să ne înţelegem.
Următorul loc de expoziţie era într-o casă cu vreo trei camere. În prima dintre ele, un artist aruncase nisip pe jos şi adusese de-acasă de la el şi de la bunică-sa nişte fiare de călcat, un frigider şi câteva televizoare. Aşa reprezenta el plaja superficialităţii societăţii de consum. Profund.
În a doua cameră îşi făcuse de cap alt artist. Într-un colţ înfipsese un stilou cu peniţa într-o scândură. Chiar nu am vrut să aflăm ce comunica el omenirii prin asta. În celălalt colţ pusese pe o tăviţă mai multe zaruri colorate şi un cub mic de sticlă. Fiecare zar avea puncte de la unu la nouă. Stăm şi ne uităm, dăm cu zarurile, tot nu-nţelegem şi-l punem să ne explice. Începe să ne spună cum s-a inspirat el din filozofia lui Kant ca să pună zarurile alea pe tăviţă. Luăm un păhărel ca să vedem adevărata lui artă şi îi spunem că ne grăbim să prindem şi expoziţiile din celelalte galerii. A mai rămas să-l asculte Livia, o fată cu zâmbet virginal care-i sorbea vorbele filozofului barbugiu.
Ajungem şi pe strada Eminescu. Aici, Artistul a luat o uşă cu un geam spart şi scârţâit şi a pus-o pe un podium. Dacă te uitai mai bine după bălăngănitul uşii, vedeai că în spatele ei era şi un pom cu două crăci chele de care se spânzurase o sfoară. Deja ne-am obişnuit, nu vrem să mai aflăm ce a vrut să ne transmită artistul sferelor, credem că mai mult a vorbit singur. Doar îi încercăm sticlele şi plecăm; vinul lui e demi-sec, e bun.
Ceva mai încolo e cealaltă galerie de pe strada Eminescu, celebra 115. Când intrăm aici trebuie să ne aplecăm, că artiştii au instalat un cort în galerie. După uşiţa căptuşită cu staniol ne ia în primire o fată cu ochelari de soare.
- Bună seara, aici vă oferim catalogul Nopţii Albe. De asemenea, puteţi achiziţiona şi această celebră revistă japoneză. Costă numai cincisprezece lei.
- Aha, da’ de ce e scrisă de la coadă la cap?
Se nedumireşte. E în dificultate.
- Nu ştiu… Aşa a văzut artistul.
- Aha… aşa a văzut artistul. Da’ de băut ce-aveţi?
- Va trebui să vizitaţi mai întâi galeria, apoi veniţi iar la noi.
Trecem prin cortul cu staniol şi intrăm în curte. Călcăm pe pernuţe de plastic aruncate prin iarbă, admirăm nişte lalele negre pictate pe calculator şi ne întoarcem la fata cu ochelari de soare. Vinul ei e roşu, un pic dulceag. Ăsta e ultimul pahar pe care-l mai bem împreună, pentru că după 115 toţi pleacă la un concert electro. Pe bulevardul Dacia mai rămânem doar eu şi o amică.
- Alina, tu înţelegi care-i şmecheria cu arta asta contemporană?
- Nu prea-nţeleg, dar dacă vrei, pot să-ţi dau o carte unde îţi explică tot. E groasă aşa, o am acasă.
- Nu mai, că n-am timp de prostiile lor.
- Faci cum vrei. Hai că eu te las acum, mă duc prin spate la Ateneu, că m-am mutat pe Calea Victoriei.
- Bine. Eu mai merg pe Magheru, că mai am vreo trei galerii de vizitat.
Am rămas singur. Mă gândesc că mai merg la Cărtureşti, la Universitate şi pe urmă acasă. Numai că nici n-a plecat Alina bine, că am şi început să simt efectele păhărelelor pe care le băusem toată seara. Acum eu sunt un tânăr elegant în exprimare, atunci mă taiase o pişare de nu mai ştiam unde să fug cu ea.
Mă gândesc că nu-i nici o problemă, merg repede până la Cărtureşti şi gata. Mă grăbesc puţin, trec de mac şi ajung. La Cărtureşti e-nchis! Mă gândesc că nu-i mare lucru, mă duc la galeria cu plăci de skate-board de la Universitate şi am rezolvat. Încep aproape să alerg, trec prin pasaj şi intru în galerie. Foarte frumos, e plin de plăci colorate, liceenii se bucură. Doar că ăştia de-aici n-au baie!!
Ce dracu’ fac acum?
Ies din galerie şi încep să mă precipit prin spate pe la Universitate. Dau peste trei studenţi beţi cu pene-n cap. Sunt de la Arhitectură şi în seara asta e marele lor bal.
- Nu ne interesează ce treabă ai, tu vii cu noi la bal!
- Da’ aveţi veceu acolo?
- Normal, cum să n-avem veceu?!
Mă iau după prietenoşi sperând că o să rezolv treaba la balul lor. La intrare, badigardul vede că eu n-am pene şi îmi cere carnetul de student. Îi zic că l-am uitat acasă. Nu vrea să-nţeleagă şi nu mă lasă să intru. Îmi iau la revedere de la sociabili, ne pupăm şi fug în centrul vechi.
Între timp, problema mea a devenit mult mai serioasă decât era la-nceput. Trebuie să reuşesc să intru într-un club, mă gândesc.
Ajung în Club A şi mă opresc în coada de la uşă. Nu mai pot s-aştept, încep să mă strecor în faţă. Dau câţiva la o parte, sunt primul, mai am puţin şi-ajung la baie. Mă văd salvat. Ba nu! Fault!!!
O mână groasă de badigard mi-a blocat pieptul.
- Ieşi afară! Îmi zice.
- De ce?!
- Că ai vrut să intri fără să plăteşti.
- Dar nu am vrut să intru fără să plătesc! Doar am o problemă foarte mare.
- Gata! Ieşi afară!!
Deja mă gândesc care-i următorul club în care să alerg. Norocul meu e că am timp să observ că la bilete mai era şi o doamnă de treabă.
- Ce e, mă, ce s-a-ntâmplat?
Badigardul arată cu mâna spre mine.
- A vrut să intre fără să plătească!!
Doamna cu biletele face un pic pe supărata.
- Hai, mă, lăsaţi-o dracu’ de treabă! Pentru 50 de mii vă căcaţi pe voi?!
- DA!!! De juma’ de oră!
Până la urmă le-am plătit biletul şi m-au lăsat să intru să-mi rezolv problemele.
După aia m-am întâlnit cu o colegă de la facultate, Cati. Când i-am povestit pentru ce am dat eu 50 de mii, a râs şi a zis că îmi face ea cinste. M-a şi prezentat prietenelor ei.
- E colegul meu Cezar. El e mai nebun aşa…
Şcolile de vară sunt o bună ocazie să ceri bani de la părinţi spunându-le că pleci să te întâlneşti cu ştiinţa şi o foarte bună oportunitate să te distrezi şi să intri în contact cu câteva sute de oameni veniţi din toată lumea. Pentru mine, ocazia asta s-a numit „International Student Week in Ilmenau” (ISWI), Germania.
În dimineaţa în care am plecat s-a întâmplat ceva rar pentru mine, adică m-am trezit devreme, destul de emoţionat. Cum îmi spunea şi colegul meu de apartament, se vedea că mă dau prima dată cu avionul.
La aeroport, fiindcă sunt mai neîndemânatic, îmi era greu să îmi recuperez banii şi cureaua din tăviţa de lângă detectorul de metale. Aşa că, probabil ca să nu uit de unde plec, un angajat de-acolo mi-a spus neaoş: „Haide, bă!”. Asta i-am şi învăţat pe participanţii din alte ţări despre România, termenul „bă!”, pentru că mi s-a părut cel mai reprezentativ. Cei mai apropiaţi de cultura noastră, sârbi sau italieni, au reuşit chiar performanţa de a spune „Ce faci, bă?”. Dacă ar veni acum în Bucureşti, s-ar descurca fără probleme; mai ales că o sârboaică simpatică, Maşa din Belgrad, mai fusese în România şi, când am rugat-o să facem o poză, mi-a răspuns româneşte „zece mii!!”.
La fel cred că s-ar fi întâmplat să îmi spună şi românii pe care i-am întâlnit în trenul spre Ilmenau, dacă nu cumva or fi câştigat mai bine ca mine, fiindcă numai la muncă nu păreau ei să fi venit în Germania. Am cunoscut români foarte diferiţi pe drumul de opt ore de la Dortmund, unde ne-a lăsat avionul, până la Ilmenau, în partea opusă a Germaniei. Buni şi răi. Doi fraţi puşi pe furat, dar şi o doamnă distinsă care participa de mult timp la proiecte educaţionale internaţionale şi o familie venită să-şi vadă fiica, şefă de promoţie la o facultate din Köln. La fel am văzut şi nemţi, din toate categoriile sociale, oameni cu ochelari groşi care lucrează la laptop tot drumul, dar şi muncitori roşii în obraji care beau bere în tren şi cară după ei un casetofon prăpădit şi un câine puricos. Diferenţa e că printre nemţi poţi să fii cum vrei tu, doctor în istorie sobru sau punker beat cu faţa găurită de pierce-uri, poţi să-l citeşti pe Hesse sau un Bild cu femei dezbrăcate, nu se holbează nimeni la tine; e treaba ta ce faci cu corpul tău. Muncitorul cu care ne-am împrietenit noi în tren era foarte entuziasmat de amiciţia asta de o zi, pentru că nu mai vorbise în engleză de vreo 15 ani. Completam frazele pe care le mai ştia el în engleză cu frazele în germană pe care le mai ţineam eu minte. S-a simţit puţin jignit atunci când i-am zis că berea pe care o bea el (2,5% alcool, cu gust de cola) este pentru copii. Ne-a provocat să bem cea mai tare bere pe care o ştie, dacă tot fac pe viteazul, bere poloneză care se numea chiar „Strong”, şi avea 7% alcool. Nu ne-am făcut de râs.
Seara am ajuns la Ilmenau şi, pentru că am întârziat, eu cu paţanul meu, Victor din Chişinău, am fost singurii care nu şi-au găsit o gazdă şi am dormit pe jos în cameră la un student. De la el am aflat că ISWI e o mare sărbătoare pentru Ilmenau, pentru că în campusul facultăţii (cu profil tehnic), 70% din studenţi sunt băieţi şi o dată la doi ani se umple de fete venite de peste tot. După câteva zile de festival, fetele din România se tot mirau că nu se dau nemţii la ele, nici măcar nu le privesc în ochi, dar au elucidat singure misterul: fiindcă aveau foarte puţine fete în jur, studenţii de-aici deveniseră timizi, aşa că, atunci când vedeau o fată, nu se uitau la ea, nu aveau curaj să o privească în ochi, aşteptau să treacă şi îi analizau fundul ca nişte studenţi serioşi.
În dimineaţa următoare organizatorii ne-au pregătit o partidă internaţională de fotbal. Vedeam cum un singaporez îi fură mingea unui moldovean şi îi pasează unui brazilian care înscrie împotriva unui belgian. De două ori am scăpat şi eu cu poarta goală şi m-am trezit golgeter din întâmplare. A fost ca şi cum am fi jucat la Chelsea.
După partida asta de fotbal a urmat „International brunch”, eveniment în timpul căruia fiecare ţară îşi prezenta specificul. Puteţi să vă închipuiţi 80 de ţări reprezentate cu muzică şi costume populare, mâncare şi băutură; un scoţian roşu ciocnind tequila din Mexic cu un sârb, chinezoiace zâmbăreţe făcându-le poze turcoaicelor discrete care împart la toată lumea „Turkish delights” sau românce bălăngăninde care au încercat toată ziua să observe diferenţele între votca de la sârbi, polonezi şi ucraineeni. La sfârşit, cei care se pricepeau puteau să le arate celorlalţi dansurile lor naţionale. Pentru că eu am făcut cinci ani de dansuri populare, am avut curajul să fac puţin pe coregraful, cu o echipă mixtă România-Moldova. Aşa au aflat şi nemţii împreună cu toţi ceilalţi ce înseamnă periniţa şi geamparalele dansate, printre alţii, de românce trupeşe care lucrau în office-uri germane. Când am terminat, unul din organizatori mi-a mărturisit că îi place muzica noastră, aşa că i-am făcut cadou CD-urile cu „Greetings from Romania”.
La International Brunch a venit şi o româncă măritată de câţiva ani cu un neamţ din Ilmenau. Vorbea cu copilul ei în germană şi i se umezeau ochii atunci când se uita la noi, că aude şi poate să vorbească limba ei după atâta timp. A fost singurul moment trist din timpul şcolii de vară.
Brunch-ul a continuat în toate cele patru cluburi studenţeşti din Ilmenau. Victor, colegul meu de cameră a cunoscut mult prea bine o sârboaică. Din păcate pentru el, ea era doar în vizită pe-acolo şi a doua zi a plecat. Eu am ajuns la o petrecere în casă la un neamţ, student la Facultatea Tehnică din Ilmenau. La un moment dat, el ne arăta nişte cărţi pe care voia să le arunce. Printre ele era şi un volum de poezii de Heinrich Heine. I-am explicat că e unul din cei mai mari poeţi din toată literatura universală şi că nu trebuie să-l arunce. El a recunoscut că nu auzise în viaţa lui de Heine şi în tot restul nopţii ne-a tradus câteva poezii în engleză pe care le recita cu voce tare, ca să-i confirmăm că sună foarte ciudat şi să se lămurească de ce spuneam eu că e un poet aşa de mare. De fapt, ar fi trebuit să-i crape obrazul de ruşine.
A doua zi era deschiderea oficială a şcolii de vară. Am intrat într-o sală mare unde trebuia să ne împărţim pe grupuri, de la educaţie, teatru, până la inginerie. Eu voiam să fac parte din grupul de film. M-am aşezat la o masă la care a mai apărut un băiat din India. Am aşteptat şi-am aşteptat până nu a mai venit nimeni, aşa că ne-am dus şi noi la grupul „Documentation”, care urmărea să spioneze toate celelalte grupuri, cu reportofoane grele, camere video şi pixuri şi să publice tot ce se întâmplă. Ştiam că o să-mi fie uşor să scriu, pentru că mai făcusem asta de multe ori şi în Bucureşti. Marele curaj al meu a fost să accept să intru şi în grupul de la Radio ISWI. Adică, după ce că vorbesc rar şi apăsat şi nu-mi place vocea mea, să mai am şi impertinenţa să apar în direct, în timp ce mă ascultă nişte străini.
La prima emisiune a fost mai uşor, pentru că ne-a însoţit şi liderul grupului de radio, Angela (sau „Ghela”). Am pălăvrăgit politicos despre ce bine ne-au primit ei, le-am pus nişte muzică românească, am făcut nişte glume şi gata. A ieşit bine, chiar dacă dormisem două ore în seara dinainte.
Oana din România şi Mira din Indonezia urma să fie colegele mele de la radio. Mira mai participa şi la grupul de muzică. Era talentată, frumoasă şi capricioasă, aşa că întârzia mereu la pregătiri; de obicei apărea cu cinci minute înainte să intrăm în direct la ora 17:00. Ca să fim mai înţelegători cu ea, ne-a făcut cadou din prima zi nişte broşe tradiţionale din Indonezia. Aşa am rămas să ne ocupăm de emisiuni doar eu şi Oana.
Într-o săptămână am reuşit să facem absolut toate greşelile pe care le pot face nişte începători la radio. Am avut emoţii, ne-am bâlbâit, am vorbit când nu trebuia… cred că doar când făceam playlistul nu greşeam. Doar că Oana înţelegea germană şi îmi spunea că nemţii de la radio comentează întruna că eu le deranjez CD-urile şi nu le mai aşez la loc. Eu nu sunt la fel de riguros ca ei, aşa că am putut să mă prefac că nu pricep.
Între timp ne-am ocupat şi de petrecerile din cluburi. Vicu a cunoscut şi mai bine o fată (ucraineancă) şi în vreo două seri chiar m-am mutat de la gazdă, ca să-l las pe el singur. O colegă din Bucureşti venită cu bursă în Ilmenau mi-a explicat că ce face el se numeşte „Erasmus Orgasmus”. Vicu mi-a povestit că el are mare experienţă cu şcolile de vară. Odată a fost în Estonia şi timp de două săptămâni se învăţaseră să doarmă o oră pe noapte. Când se duceau la conferinţe, în timpul zilei, îşi puneau ochelari de soare, ca să poată să stea aşa pe scaun şi să moţăie cu ochii închişi. Aici, la Ilmenau, Vicu a fost de fapt la o singură conferinţă din grupul lui de inginerie. În rest a ieşit în cluburi sau a vizitat cât a putut din Germania. Spre deosebire de el, fetele din Turcia mergeau cuminţi la toate conferinţele şi se culcau în fiecare seară la 11. Ele nu au ieşit în club niciodată. Puteai să le vezi doar în timpul zilei câteva ore. Aveai timp, totuşi, să te îndrăgosteşti iremediabil şi fără speranţă de ochii lor orientali. Atât. Religia şi educaţia lor nu prea le dădea voie nici să intre în vorbă cu băieţi de alte religii.
Dintre toate grupurile de la ISWI, nigerienii erau cei mai mulţi şi mai zgomotoşi. Păreau să nu aibă vreo grijă; ei râdeau şi cântau tot timpul. Când mergeai la cantină, nu mai puteai să mănânci, pentru că se strângeau în jurul pianului de-acolo, mai mult băteau în clapele lui, dansau, făceau gălăgie şi atrăgeau atenţia. Le-a fost foarte uşor să devină cei mai populari, dar organizatorii au fost ofensaţi de tărăboiul lor şi după câteva zile le-au interzis să mai „cânte” prin campus. S-au făcut şi ei că nu înţeleg şi, atunci când am mers în excursie la Weimar, şi-au continuat numărul: aceleaşi râsete zgomotoase, bătăi din palme şi cântece tribale, de data asta în public, pe străzile unui oraş tipic german: liniştit şi curat, mult prea curat.
Oamenii ăştia veseli m-au ajutat pe mine până la urmă să îmi salvez ultima emisiune pe care trebuia să o fac la radio. În ziua aia scrisesem şi un articol pentru ziarul ISWI şi îl semnasem şi cu numele Oanei. Pentru că ea este translator de meserie, nu a vrut să lase articolul publicat până nu îl vede şi ea, până nu îi corectează greşelile pe care e posibil să le fi făcut. Am început să ne certăm, normal, şi m-a lăsat singur să mă ocup de emisiune, cu o oră înainte să intrăm în direct. Am început să mă învârt prin studioul de la radio. Mă durea capul de ciudă, făceam iar dezordine prin colecţia de CD-uri, nemţii se uitau urât la mine şi mie nu îmi trecea nimic prin cap. N-am avut altă idee mai bună decât să fac o emisiune cu invitaţi, eram conştient că nu o să pot să fac singur o emisiune de o oră. Am ieşit prin campus şi am început să caut participanţi care nu aveau treabă. Am găsit repede o româncă, doi nigerieni şi un mexican pufos.
Pe băieţi ştiam că o să-i pun să cânte ceva, să-şi prezinte ţara cât mai bine. La cinci fără un sfert i-am adus pe toţi în studio şi i-am aşezat pe o canapea. La fără zece a apărut şi Oana, dar mi-a dispărut mexicanul. Apucă-te şi caută-l acum! Iar încep să dau ture de campus, mă ciocnesc de un biciclist şi încep să strig după Alex al meu din Mexico City. Îl văd până la urmă. Stătea de vorbă cu un amic al lui. Îl întreb de ce a plecat şi-mi zice că el nu e prea sigur că poate să vină la radio în direct. Eu mai am vreo şapte minute până trebuie să spun „Good evening, Ilmenau” şi lui îi mai arde de emoţii! Îmi amintesc perfect imaginea asta: eu, la 1.70 şi 60 de kilograme, trăgând de mână şi ţipând la un mexican rotund şi sâsâit. Ajung cu el în studio, gâfâi, beau un pahar cu apă şi le spun disperat româncelor: „Nu-l mai lăsaţi pe ăsta să plece!!!”.
Emisiunea asta după care am alergat atât a fost cea mai reuşită. Eu nu am mai intrat în direct decât cu prietenii mei din Nigeria. La sfârşit am făcut schimb de tricouri, ca la fotbal şi ei m-au declarat prinţ în regiunea în care locuiau ei. Când ne-am dus la cantină au cântat iar şi m-au aruncat pe sus. Mi-au dat şi o bancnotă pe care o mai am şi acum: e verde, seamănă cu cea de un leu de la noi şi scrie pe ea „Bank of Nigeria” şi „20 Naira”.
În ultima zi eu şi Vicu trebuia să ne întâlnim cu alţi români ca să plecăm împreună cu o maşină. Ce nu pregătiserăm noi era o ploaie torenţială care ne-a prins în cameră la nişte prietene românce. Ne-au dat nişte saci verzi să ne punem hainele în ei şi să ne acoperim şi noi. Am început să alergăm de nebuni prin ploaie, doi broscoi verzi râzând şi ţopăind prin campusul din Ilmenau. Nemţii mai în vârstă se opreau să se uite la noi. Îşi făceau cruce şi ziceau că nu au mai văzut în viaţa lor aşa ceva.
Aşa am reprezentat noi România şi Moldova în Germania. De adevăratele diferenţe dintre noi şi ei ne-am dat seama când am ajuns acasă: zona Unirii din Bucureşti arată ca cea mai rău famată zonă din Frankfurt. Vreo două săptămâni ne-a luat ca să trecem peste senzaţia de blues de după şcoala de vară.
