Ea este, rea da’ bună!
Zâmbeşte, castore!
Nu ştiu ce căuta şi nici pe unde, trebuie să mă credeţi pe cuvânt
Oricum n-a găsit nimic
M-au căutat şi alţii
Şi m-au pus să mănânc o clătită şerveţel cu linguriţa
Category: mi-ar plăcea să-mi placă să fumez
Mutră, care am fost noi mutre!
De câteva luni am nişte colegi noi pentru care ar trebui să fiu invidiat. Aseară m-au luat cu ei de o aripă şi a ieşit cam aşa ceva:
Adriana şi Gabi, geografele care s-au rătăcit
Dl Ştefan Scarlatache, psihologul care s-a enervat (rău!)
Filologul care s-a încurcat în cuvinte (“Dă, mamă, cu biciu-n mine!”)
La puii de om mereu am lipici
Şi la dalici
“Trebuia să vii mă, mutră!”
Mare noroc am avut că m-au prins la pozat înainte să umblu puţin pe la butelcuţele petrecerii şi să ajung în Cişmigiu, la filmul “Splendoare în iarbă”.
(În spatele sticlei stă schioana, o colegă cu buline foarte simpatică).
Marti 24 iunie!
PATRU generatii – UN singur loc!
MegaParty „Tarnava Mare!
Cel mai tare club! B52!
Sa venim cu mic cu mare!
Relocam Tarnava Mare!
Săptămâna trecută verişoara mea preferată m-a luat la concert la Kylie, să fiu “drink provider” (aşa scria pe tricourile noastre).
Îmi aduc aminte că m-am uitat o dată la ceas, era şase, apoi peste cinci minute se făcuse opt jumate. Noaptea am visat cum striga lumea la mine MINERALĂ, LIGHT, RED BULL, MIRINDA!
A fost greu dar, cum eram acolo doi rânjiţi de neam, nici n-am pierdut ocazia să ne distrăm şi să vedem un concert mişto (asta am recunoscut mai mult în gând).
Dacă nu ne-a plăcut cartea:
Ba-i aici, ba nu-i aici:
Înger, îngeraşul meu
Femei, violenţă
La noi în sat îs dansuri
Nişte adormiţi
Verişoara mea preferată e gagica pe care o ţin aici de gât. Un prieten a zis odată despre ea că este “Cezar în varianta feminină”. Noi încă ne întrebăm dacă o fi de bine sau de rău.
Tot sâmbătă seara, vară-mea mi-a povestit ceva incredibil despre mine. Rămân dator cu o poveste.
Îl citesc, mă urmăreşte de luni de zile.
Nu mă mai întreb cum a rezistat să bea atâta, mă interesează doar cum a putut să scrie atât de bine.
Evident că în liceu am fost rocker. De-abia începusem să îmi rad mustaţa puberă că îmi şi căutam eul pe la chefuri cu băutură multă dar de proastă calitate. În vacanţe mergeam şi la festivaluri metalice unde ne dădeam cu capul de colţul scenei şi descopeream vorba aia cu „dragostea de-o vară ţine pân’ la gară”. Prima trupă pe care am descoperit-o a fost Iron Maiden. Eram în clasa a noua într-o excursie prin Braşov. Atunci mi-am cumpărat prima casetă originală Iron Maiden – Brave New World. În vara aia mi-am cumpărat şi primul tricou negru, că altfel nu ştiam să arăt cine sunt: Fear of the Dark. Mi-am cumpărat pe rând toate albumele şi toate tricourile posibile. Ştiam versurile pe de rost şi am învăţat să bat la tobe câteva piese. Problema e că nu am mai ascultat Iron Maiden de trei ani de zile.
După ce-a trecut ceva timp de la prima casetă cu Maiden, am cunoscut prima iubire. Ne făceam mereu tot felul de jurăminte, pe care, normal, nu le mai ţinem minte. Iubirea asta aşa mare a plecat la facultate la 500 de kilometri de mine. De curând am aflat că s-a măritat şi am sunat-o să o felicit, dar nu a vrut să vorbească cu mine. Din amintirea primei iubiri a mai rămas amintirea primului sex. Şi piesa asta dulceagă de care ziceam noi că ne caracterizează (Acum şase ani).
Nici nu mi-am revenit bine, că m-am trezit că fac 18 ani. Cheful l-am dat în magazia unei cantine de liceu. De la 15 invitaţi ai mei, au apărut peste 30. Fiecare cu multă muzică şi băutură aduse de-acasă. La 12 noaptea am vrut să pun şi eu piesa mea preferată din perioada aia: Judas Priest – Breaking the Law. Exact la primul refren a apărut poliţia şi ne-a zis că ne dă amendă pentru deranjarea liniştii publice dacă nu terminăm cu petrecerea. Aşa s-a terminat majoratul meu: cu nişte poliţişti care ţipau la noi având “Breaking the Law” pe fundal.
În vara asta o să vină în Bucureşti toate trupele care mi-au marcat adolescenţa. Pentru mine este, însă, prea târziu. Eu fac parte dintre ăia care după ce au plecat la facultate au început să asculte alternative. În liceu eram nişte indolenţi care rămâneau cam mult la chefurile date pe plajă, ne îmbrăcam cu tricouri ţipătoare şi dădeam muzica prea tare. Da, eram patetici de multe ori, dar simţeam cum nu mai simţea nimeni.
Acum, cei mai buni prieteni ai mei îmi spun, destul de siguri pe ei: “tu oricum n-o să te însori niciodată!”.
Grea a fost săptămâna asta!
De vină e în primul rând festivalul de film la care am văzut aproape o sută de scurt metraje şi vreo patru chefuri obositoare la care mi-am dat seama din nou că din scris nu se câştigă, dar se fute.
Cocoşat de atâta cultură consumată, m-am trezit sâmbătă noaptea La Scena că vine la mine unul din cei mai cunoscuţi producători de film din ţară şi mă întreabă:
- Cu ce te ocupi în viaţa de zi cu zi?
- De ce?
- Că te-am văzut la proiecţii în fiecare zi.
- Dacă-mi iei o bere îţi spun!
Culmea e că, în loc să râdă de impertinenţa ochelaristului inabordabil cu care încerca să vorbească, mi-a luat o bere şi a mai şi ascultat cu răbdare ce aveam eu de zis. Să ne înţelegem, atunci când am ocazia să vorbesc despre scris, dau impresia că nu mă mai opresc; ei chiar i-am povestit de la începuturi… cum mă obliga pe mine mama să citesc de când eram mic… cum vin eu la filme ca să văd cum sunt scrise…
La un moment dat am avut şi o mică revelaţie.
- Tu ai venit să vorbeşti cu mine că semăn cu Cristi Nemescu!
- Da, semeni, da’ nu de-aia am venit la tine. Am observat eu altceva.
- Ce?
Nu a vrut deloc să recunoască ce văzuse sau ce urmărea la mine.
În sfârşit, duminică am ajuns cuminte acasă şi l-am găsit pe unul din colegii mei pornit să-şi facă o ciorbă la 12 noaptea. Eu m-am apucat să îmi fac un ceai de muşeţel, ca să mă liniştesc şi l-am întrebat:
- Andrei, tu când crezi că o să mă fac om serios?
- Cu puţin noroc, niciodată! Tu eşti un nonsens umblător…
- De fapt, sunt un timid care ascultă Muse şi Radiohead.
Aseară, la concertul Kumm, o tipă eterică ţinea trei sticle strâns la piept şi cu a patra în loc de microfon cânta un refren drag: “I couldn’t love you more!”.
Denisa m-a întrebat: “Cum îi vezi tu pe toţi ăştia?”.
Cred că trec ei singuri prin faţa mea.
Surpriza plăcută a fost de la un băiat care s-a urcat pe scenă şi a cântat asta:
