Mustaţa fără limite

Ajung la gara Obor cu 10 minute înainte să plece trenul. Mă aşez la coadă oarecum liniştit.

La rând e o doamnă hetnică un pic mai câcâită. Chiar în faţa mea e un domn mustăcios. Mi se pare că e nehotărât, fiindcă are sandale + şosete (…) Doamna hetnică îşi ia bileţoiul. Domnul vintage ajunge în faţă şi, haules-baules, VREA SĂ SCHIMBE 50 DE LEI! Mai sunt 8 minute până pleacă trenul şi casiera CHIAR ÎI SCHIMBĂ!

În fine, ajung în faţă şi îi zic repede că vreau să îmi continuu călătoria până la Ciulniţa pe care am întrerupt-o aseară în Bucureşti. Ia biletul şi se uită lung, luuung. Cât o zi de spitalizare. Da, ea nu ştie să confirme prelungirea călătoriei.
- Trebuie să puneţi o ştampilă cu data de azi şi să semnaţi pe spate, zic. (…)

- Mda, trebuie să….

- Doamnă, mai sunt 5 minute şi pleacă trenul!, fac eu îndepărtându-mă de zen.

- Păi aici trebuie să se vină mai devreme! Ştiţi CĂ CU 5 minute înainte nu se mai eliberează bilete?!
- Aţi stat să schimbaţi bani la populaţie!! (…)

Colega ei de la casa din dreapta calmează spiritele, pune ştampila şi semnează.

Zic: “vă mulţumesc, sunteţi o drăguţă!” şi plec. Ce ar fi făcut scriitorul acum? S-ar fi întrebat: casiera aia are geamul ăla mare în faţă ca să o proteje de sclifoaie? (…aş fi expus mai multe din gândurile pe care le-am avut dar, ce ţi-e şi cu autocenzura asta). Le recomand, totuşi, unor angajaţi CFR, câteva titluri din opera lui Boris Vian.

Ziua mustăţii mele

De mult timp mă preocupa treaba asta. De ce îşi lasă unii bărbaţi mustaţă? Am tot întrebat pe unu’, pe altu şi primeam tot felul de răspunsuri. Ca să pară mai interesanţi, asta era cea mai des întâlnită explicaţie.

Fiindcă doar dacă întrebam nu rezolvam nimic, acum vreo trei luni am luat marea decizie. O să-mi las şi eu mustaţă, ca să înţeleg ceva din asta! Numai că s-a întâmplat ori să nu mă simt prea bine şi să n-am chef, ori, mai frecvent, să urmeze o situaţie când nu era cazul să.

Astăzi însă a venit ziua Z. După ce am stat nebărbierit 5 zile, m-am dus în faţa oglinzii din baie şi am comis-o. Mi-am bărbierit obrajii şi am lăsat mustaţa. Când m-am uitat la faţa mea mi-am dat seama. E posibil ca oamenii să-şi lase mustaţă ca să râdă singuri de faţa lor. Eu cel puţin aşa am făcut. Vreo juma de oră a fost ca în bancul ăla cu lupul: „eu nu pot să intru că mă pufneşte râsul”.

După asta prea mare lucru n-aveam de făcut. Doar am pregătit o scrisoare. Ziceam că ce am făcut o să rămână între mine şi mine, dau jos mustaţa şi mă duc la poştă. Atunci m-a râcâit prima dată ideea, ce-ar fi să ies aşa din casă? Să văd dacă se holbează cineva la noua mea achiziţie.

Am luat plicul şi am ieşit din bloc, cu tot cu mustaţă. Undeva la parter, o vecină. „Să trăieşti” îmi zice ea mie. Dar nu vede bine, are cele mai mari dioptrii din această regiune a continentului.

Trec mai departe.

Ajung aproape de singura stradă principală din oraş. Aici mă paşte un pericol. O doamnă care mă cunoaşte bine îşi plimbă mereu câinele prin zona asta. De data asta nu e. Pfui!

Mă mai întâlnesc cu o doamnă pe care am cunoscut-o la singurul cenaclu literar la care am fost în viaţa mea. N-are nici o reacţie. Bine, ea mi-a dat o revistă în care era o poezie de genul „Doamne, ziditor de stele,/ Pentru ce m-ai pedepsit/ Să-l visez doar pe Pandele/ Ca şi cum mi-ar fi sortit?”. Ce reacţie ar fi putut să aibă?

Ajung la poştă.

Nu ştiu cum să-i zic, una dintre poştăriţele de acolo mă cunoaşte din vedere. Se face că nu observă, se uită în hârtii şi trage cu coada ochiului. Isteţ aşa. Mustăceşte.

Ce chestie, cum într-o zi în care mi-am lăsat mustaţă, văd pe cineva care mustăceşte.

Termin cu poşta. Mă întorc la singura stradă principală. Aici mă întâlnesc cu amicul meu Sorin, la o ţigară pe care o fumează doar el.

-         Mi-e sete, zic. Hai să-mi iau o sticlă cu apă.

-         Hai să-ţi iei.

Ajungem în faţa magazinului. Ne întâlnim din întâmplare cu tata.

-         Ha ha ha!

-         De ce râzi? îl întreb.

-         Ce mic eşti tu pe lângă băiatu’ ăsta! Ha ha ha!!!

Tata pleacă. Eu cu Sorin ne aşezăm pe o canapea, cu spatele la singura stradă principală din oraş. Ai zice că e o viaţă liniştită aici. Sorin îşi aprinde o ţigară. Trage cu grijă din ea. Când, BANG, apare el – OMUL.

Un domn la vreo şaişcinci de ani cu, vă rog să mă credeţi, o bască pe cap. Geacă de piele, păr alb, scurt. Mergea drept. Găuri pe faţă. Ros.

-         Fumatul interzis! zice omul şi pune mâna pe pachetul de pe canapea ca un mare iluzionist. Îmi daţi şi mie o ţigare, domnilor?

-         Poftiţi, zice Sorin.

Omul se aşază între noi doi. Parcă eu stârnesc mai mare interes pentru el. De acum încolo se uită numai la mine. Îmi întinde mâna.

-         Fănică mă cheamă!

Deci am cunoscut omul. Şi el pe mine. Omul ăsta trăsneşte a alcool. E în jur de patru după-amiaza. Ca să fiu amabil, mă uit o dată la el, pe urmă întorc capul în partea cealaltă. E pe cale să mă deranjeze tocmai în prima şi, probabil, ultima mea zi cu mustaţă. Uite cum începe, ia o ţigară şi zice:

-         Da, dom’le! Porcărie mare cu ţigările astea! Bă, ce mă doare tibiile-astea! Am făcut un infarct, mă băieţi! De la ţigări, alcool şi cafea. Mai de mult s-a întâmplat. E vreo 10 ani de-atuncea. Între timp m-am lăsat, m-am apucat iar şi după aia m-am lăsat iar. Era în 2002, ba nu, în 2001. Eream la o nuntă. Şi dă-i cu vin, bere, ţuici. Am făcut 22 cu 14. Am ajuns în comă la urgenţă. Moarte clinică a zis ăia. Şi m-a resuscitat, mă-sa-n cur. La vreo 3 ani după asta eram la pădure. Beam bere şi fumasem vreo 3 pachete. Am făcut 24 cu 14. Am ajuns iar la spital. M-a găsit Meriş ăla pe hol p-acolo. Ăla, mă, de la chirurgie. Mi-a zis „nu mai bea, bre, nea Fănică şi lasă-le dracu’ de ţigări!”. Acu’ m-a scos la pensie…

-         Şi de ce ne povestiţi nouă toate astea? îl întreb eu. Vă inspiră faţa mea aşa multă încredere?

Omul rămâne blocat o clipă, dar îşi revine repede. Îl loveşte inspiraţia.

-         Vă povestesc ca să vedeţi şi dumneavoastră cum arată un om tâmpit! Şi păreţi mai finuţ aşa… Acu’ era să fac alt infarct. De la mahoarcele-astea.

-         Păi şi de ce nu le lăsaţi? îl întreb. Nu vă e frică?

-         Mi se rupe, mi se-ndoaie, mi se face ca de oaie! N-am niciun heliş-beliş. N-am ce face, domnule. Sunt pensionar. Ce să fac toată ziua? Am două televizoare în casă, merge amândouă tot timpul…

-         Şi de ce nu vă duceţi acolo la piaţă unde joacă pensionarii table?

-         Nu ştiu io table d-alea. Eu sunt A-GI-TAT. Mă doare tibiile-astea…

-         Şi v-aţi gândit să-mi povestiţi mie…

Lui Sorin îi sună telefonul. Rămân singur în Univers alături de nea Fănică-omul. Începe iar.

-         Eu am fost buldozerist toată viaţa. Am lucrat la firmă la domnul Enoiu. M-a întrebat dacă mai vreau să mai lucrez şi când mă scoate la pensie. I-am zis că nu.

-         Nea Fănică, nu ne priveşte pe noi unde ai lucrat dumneata, îi zic.

Se ridică în picioare. Mai încearcă să povestească ceva. Că dacă lui îi vine să văruiască zidul ăla lângă care stăm noi, îl văruieşte.

-         Haideţi că avem ceva important de discutat, îi zic.

Se resemnează şi pleacă. Sorin termină de vorbit la telefon.

-         Îl cunoşteai pe omul ăsta? îl întreb.

-         Nu.

-         Adică nu ne cunoştea şi s-a aşezat aşa pe banca asta…

-         Da. E şi el un om singur, probabil, care e matrafoxat de la prânz şi are nevoie să se descarce.

-         Să se „decanteze”, cum zicea el.

-         Sau aşa. Ţi-a făcut şi o demonstraţie gratuită.

-         Da’ cum nimeresc toţi ăştia la mine? întreb eu. Eram odată pe stradă în Bucureşti şi a venit unu’ la mine şi m-a întrebat dacă ştiu care e sensul vieţii!

-         Şi nu i-ai zis să caute pe Google?

-         E bună asta, aşa trebuia să-i zic.

Lângă canapeaua noastră mai apare unu’ la vreo 30 de ani care-l cunoaşte pe Sorin.

-         Babaroase, ce faci, mă? zice tânărul.

-         La o ţigară.

-         Ai ieşit la agăţat! Ce-aţi agăţat până acum?

-         Un fumător înrăit, îi zic.

-         Tu ce mai faci, mă, te-ai însurat? îl întreabă Sorin.

-         Bă, nu prea, vin şi io cu voi la agăţat aicea, că văd că merge. Hai noroc. Am plecat.

-         Ai văzut? face Sorin.

-         Ce?

-         L-am întrebat dacă e-nsurat fiindcă ştiu că-l jenează. Dacă-l iei aşa, omul devine defensiv şi nu te mai întreabă ce faci tu. Ce dracu’ să-i zic că fac io? Ar fi cam puţin de zis… Aaa, mi-am adus aminte, acum citesc o carte scrisă de unu’ cu o experienţă asemănătoare cu a ta. Să scrii şi tu, că e ceva despre care nu prea s-a scris.

-         Mă, s-a făcut cam frig, eu mă duc acasă. Mai vorbim.

Mă ridic şi dau să plec. Mă întâlnesc cu 3 eleve. Pe două dintre ele le cunosc. Cea de-a treia se prezintă şi zice că se bucură să mă cunoască.

-         De unde ştii că te bucuri? o-ntreb.

Nu ştie ce să-mi răspundă.

Ajung acasă şi îl văd iar pe tata. Îmi zice că mustaţa nu se potriveşte cu ochelarii. E de ajuns un semn distinctiv.

Nu se potriveşte cu chelia, de fapt.

Ce zi!

Şi nu m-a întrebat nimeni „ce-ai făcut, mă, ţi-ai lăsat mustaţă?”.

Vorba poetului: „nu sunt eu cel mai strălucit student la antropologie?”.

C-unu’ mic şi-o bere (I)

M-am dus zilele trecute ca omu’ să mănânc la un restaurant în spatele Ateneului Român. Filosofilor de braserie am să le povestesc altădată despre cum suntem noi încorsetaţi în cotidian şi trebuie să ne satisfacem fiecare nevoie în parte, până ajungem la autocunoaştere. Acum trebuie să mănânc sau să alte mă-nţelegiuri.

Despre restaurantul în care am ajuns în după-amiaza aia pot să vă spun că aici se mănâncă binişor, ceva mai bine chiar ca la mama acasă.

Ne aşezăm liniştiţi la o masă de doi, că rucsacii şi un aparat foto de vreo şase mii de euro pot să stea pe jos. Până să vină mâncărica aia mult mai bună ca la mine acasă, comandăm o limonadă ca să avem despre ce să vorbim între timp, că suntem şi un pic certaţi. Limonada este bună, doar cam rea cu gâtul, dar nu este vina ei, ci a esofagului meu.

Vine şi mâncărica, două porţii mari de pui cu smântână, o minune. O mai rugăm pe ospătăriţa drăguţa doar să ne aducă şi un meniu pentru desert din care să citim în timp ce mâncăm. Ea se-ntoarce târziu de fiecare dată pentru că, mă-nţelegi, are ochelari şi respiră tare greu pe căldura asta.
Nu-i nimic. Limonada şi mâncarea sunt bune, în jurul nostru este plin de verdeaţă. Ce frumoasă este viaţa!

Doar că nici nu apuc să termin un copănel, că un borac de la câteva mese mai încolo începe să orăcăie.

După ce am acumulat câteva calorii din puiul cu sos gras, trebuie să facem nişte exerciţii pentru tonifierea fălcuţelor.

Îmi zic mormăind (uuunuu, doooii, treeeeii, paaaaatruu, ciiiinci, şaase, şapte, opt):

- Futu-ţi copilu’ mă-tii!!!

Mai iau puţină aripioară, mai continuu şi mişcarea (uuunuu, doooii, treeeeii, paaaaatruu, ciiiinci, şaase-atenţie, stăm!):

- Dacă nu termină în momentul ăsta, mă duc şi i-l arunc peste gard!!!
- Da’ încearcă şi tu să faci abstracţie, dragă!

Încerc şi eu să fac abstracţie.

- Începe să mă apuce tremuratu’!!
- Hai, nu te mai gândi!
- Păi nu pot să gândesc, că-i urlă copilu’ lu’ ăla!!! S-ar putea să mă apuce o criză p-aici!

Ospătăriţa drăguţă se nimereşte pe lângă noi în momentul ăla.

- Uite, ţie ţi se pare normal să vină ăia cu copilu’ la restaurant, când lumea vrea să mănânce liniştită?!
- Îmi pare rău că v-au deranjat.
- Nu că m-au deranjat, vreau să termine cu orăcăitul în momentul ăsta!
- Vreţi să faceţi o plângere?
- Da! Vreau să fac o plângere în mod oficial, spune-mi unde pot să fac asta.
- Păi avem noi un mail…
- Hai nu mă lua pe mine cu mail, că ştiu eu ce se întâmplă cu mailurile pline cu reclamaţii!!!

Deja se simte ofensată şi îşi drege puţin glasul.

- Să ştiţi că noi chiar suntem atenţi la mailurile pe care le primim. Chiar şi eu am citit câteva zilele-astea.
- Da?! Şi cum le-ai citit? Când erai pe veceu? N-ai râs?
- Eu vorbesc serios, să ştiţi!
- Nu, serios. Nu le-ai citit când erai pe veceu? N-ai făcut o caterincă după aia cu toţi colegii? Io aş râde de ăia care scriu plângeri.

Începe să-şi dea seama cu ce pastilat are de-a face.

- De fapt, nu eu mă ocup de plângeri. Vreţi să o chem pe şefa mea?
- Da. Vreau să vorbesc cu şefa ta!

Bagă capul în pământ şi pleacă. E grăsuţă şi are părul în codiţe. Săraca. Peste cine a dat.

Încep şi eu să mă liniştesc, pentru că nici nu mai urlă nimeni.

- Fii atentă cât de papagal e ăla! S-a apucat el să-i dea cu biberonu’ lu’ ăla mic. Uite ce tată model e! Nu-i drăguţ? Cum lucrează el într-o corporaţie şi vine cu zâmbetul ăla tâmp aici şi e tandru. La el acasă nu ştie să fie tandru?! BĂI!!! Fii atentă ce face corporatistu’! BEA BERE CU CEALALTĂ MÂNĂ!!! Uite-te, mă, să-l vezi cât e de penibil! Să vezi cum o să bată el copilu’ pe spate ca să râgâie după lapte. Poate o să râgâie amândoi în acelaşi timp. Nu-i drăguţ?

Drăgăstosul lasă copilul şi îl pune în căruţ. Boracu’ începe iar să orăcăie.

- Dacă nu-l potoleşte acum, mă duc să le zic!

Ia ghiciţi, îl potoleşte acum?

- Cezar, sta…
- Promit să fiu cât pot de calm şi de decent!

Ajung în faţa fericitei familii cu brand şi încep să-mi spun păsul:

- Bună ziua, îmi cer scuze că vă deranjez. Eu am uşoare probleme cu nervii, sufăr de două boli infecţioase, tocmai m-am vindecat de a treia şi am avut recent o problemă serioasă în familie. Aşa că vă rog să vă liniştiţi copilul, pentru că îmi face foarte rău orice sursă de stres. Când am venit aici eram calm, mă simţeam foarte bine, iar acum încep să am palpitaţii. Şi, nu de alta, dar sunteţi şi penibili cum beţi voi bere aşa fericiţi şi-i daţi copilului lapte cu cealaltă mână.

Mama eroină vede că am terminat şi se apucă să îi traducă tatălui în engleză tot ce am scos eu pe gură. Pe la jumătate începe să uite şi mă roagă să repet, ca să poată să-i traducă. Eu încep să repet dar după câteva fraze mă întreabă el dacă nu cumva ştiu limba engleză. Ba da! Ştiu, chiar binişor.

Mă apucă palpitaţiile şi mă aşez la o masă de lângă el, ca să comunicăm mai bine, că oricum atunci când mai era să leşin nu m-a băgat nimeni în seamă.

- I’m sorry, I have to seat here, I have some very nasty palpitations. Look. I have some nervous problems, I suffer from… I suffer from two diseases and… I can’t control my English, although in a regular day I could speak it fluently (I happen to work as a free-lance translator)… Let’s cut this short. It would be very nice if you calmed down your little child. He’s cute, but he makes me very nervous. And, by the way, you also look… Cum se spune, doamnă, penibil?

Deci s-a oprit din tradus şi s-a apucat de gândit. La ea la birou cred că doar traduce, pentru că atâta a reuşit să-mi spună după ce le-am zis ce le-am zis. Femeie la vreo patruj de ani cu ochelari:

- Auzi, domnule, dar fiecare om are o viaţă şi face ce vrea cu ea!!

Nu o bag în seamă şi îi spun tăticului:

- You look absolutely ridiculous feeding your little child and drinking beer with the other hand. Stop it. Put yourself together!

Nimic nu se clinteşte. Acelaşi zâmbet tâmp, acelaşi optimism cretin. Lasă berea, ia copilul pe umăr şi începe să-l bată pe spate ca să (e, cum ca să ce?, ca să râgâie!).

Când sunt lămurit cu cine am de-a face, vreau să mă ridic să plec, dar tocmai atunci apare una care cică ea e şefa aia pe care am chemat-o eu. Vă daţi seama cum poate să arate una pusă să-şi ia în freză plângerile de la de-ăştia ca mine? Cam cât liceu de alimentaţie publică să fi făcut ca să aibă acest job de vis?

De-aş putea să le iau boul de la taximetrie

A venit o vreme în viaţa colegului meu de apartament când trebuie să-şi cumpere aer condiţionat. Scarlat e un băiat blând, nu te-ar faulta vreodată, nici dacă joci fotbal pe calculator. Totuşi, n-aveam eu habar în ce-o să mă bag dacă mă duc cu el să-şi cumpere măgăoaia.

Ajungem la Bricostore la Orhideea, ne învârtim puţin, cu câteva mii de BTU, alegem un aer şi mergem la casă. Un angajat Bricostore e fericit să ne ajute. Nu au livrare gratuită, dar ştie el pe cineva la ieşire care ne duce acasă foarte ieftin.

Suntem cu două cutii mari în faţă. Apare un domn cu lanţ de aur şi unghie la degetul mic.

- Cât ne luaţi până-n Rahova?
Şi el e fericit să ne ajute.

- 50 de lei.
- Avem feţe de proşti aşa…?
- Nu da’…

A-ncercat şi el.

- La taxi ne ia maxim 300 de mii şi dumneata vrei 500? Ce faci cu atâţia bani?
- Păi taxiu’ rămâne acolo unde vă duceţi voi, eu tre’ să mă-ntorc aici.
- Vă daţi în maşinuţe pe banii noştri.
Vede că nu-i iese biznisu’ cu noi şi-i caută pe alţii.
Între timp eu văd un taxi special pentru cărat marfă. Ăsta e ocupat, dar încerc să aflu şi eu un preţ.

- Bună ziua, cât ne-ar costa până-n Rahova?

Un şofer cu chică îmi zâmbeşte amabil cu cinci dinţi lipsă.

- Păi depinde, nu ştiu până unde mergeţi şi… la cărat marfăăăă… suma se dublează.
- Mulţumesc.

Mă duc iar lângă Scarlat, care se sprijină liniştit pe căruţul de marfă. Apare nea unghiuţă.

- 40 de lei, băieţii, 40 de lei.
- Hai, domnule, lasă-ne-n pace! Nu-nţelegi că stăm în Rahova, suntem curve bătrâne, nu ne prosteşti aşa uşor.

Iar pleacă înfrânt.

- Hai mă că sun după un taxi.
- Sună.

Sun şi după cinci minute apare un umflat cu cioc.

- Pentru Cezar aţi venit?
- Păi io de unde vrei să ştiu. Am uitat pentru cine am venit!
- A, Apolodor 215. Da, pentru noi sunteţi.
- Auzi, prietene, da’ unde vrei să bagi cutiile-alea?!
- Păi tu de ce credeai, prietene, că te-am chemat la Bricostore?

Umflatu’ se dă jos cu câteva kile de nervi pe el şi deschide portbagajul.

- Uite, prietene, n-am unde să ţi le bag, că am butelie de gaz.

Îşi ridică ochelarii de soare şi se uită la mine pe sub ei.

- Ce te uiţi aşa urât la mine, prietene?
- Păi ce pula mea vorbeşti aşa cu mine?
- Ai şi tu pulă măăă? Da’ nu ţi-am vorbit frumos, prietene?
- DACĂ MAI ZICI O DATĂ PRIETENE ÎŢI FAC RECLAMAŢIE!!!

Se enervează tare. Umflatul trebuie să gândească. Procesează. Procesează. A găsit rezultatul.

- Ia că nu vă mai duc io nicăieri!

Trânteşte uşa de la portbagaj şi pleacă. Când porneşte sună la centralistă şi-i povesteşte că a refuzat cursa, că i-am vorbit io urât.

Scarlat încearcă să mă dojenească. E foarte calm. Caaaalm. Întins.

- Hai mă, Cezar, n-ai văzut că avea un băţ în cur de când a venit aici? De ce te-ai mai pus şi tu la mintea lui?
- Păi de ce-mi zicea prietene?! Mor când aud asta!
- Poate chiar o fi vrut să fii prietenu’ lui.
- Hai lasă atâta prietenie.
- Da’ dacă îţi futea umflatu’ una, ce mai ziceai? Tu ai văzut cât era pe lângă tine?
- Da. Am avut noroc că a văzut că sunt ţăcănit. M-a crezut în stare să-i fac reclamaţie.
- Da, chiar. Trebuia să-i zici că eşti anxios, poate ne ducea gratis până acasă.
- Hai, mă, să plecăm d-aici odată. Hai că sun la alţii.
- Da’ nu te mai certa cu ei, arţăgosule!
- Shhh! Bună ziua, vrem şi noi o maşină la Bricostore Orhideea. În două minute? Vedeţi că avem ceva de cărat, să nu aibă şoferul vreo surpriză.

Ajungem în sfârşit acasă cu 160 de mii, avem şi aer condiţionat. Săptămâna viitoare o să-mi iau şi eu; de-ăla portabil vreau să fie.
O să murim cu toţii, prieteni!