C-unu’ mic şi-o bere (I)

M-am dus zilele trecute ca omu’ să mănânc la un restaurant în spatele Ateneului Român. Filosofilor de braserie am să le povestesc altădată despre cum suntem noi încorsetaţi în cotidian şi trebuie să ne satisfacem fiecare nevoie în parte, până ajungem la autocunoaştere. Acum trebuie să mănânc sau să alte mă-nţelegiuri.

Despre restaurantul în care am ajuns în după-amiaza aia pot să vă spun că aici se mănâncă binişor, ceva mai bine chiar ca la mama acasă.

Ne aşezăm liniştiţi la o masă de doi, că rucsacii şi un aparat foto de vreo şase mii de euro pot să stea pe jos. Până să vină mâncărica aia mult mai bună ca la mine acasă, comandăm o limonadă ca să avem despre ce să vorbim între timp, că suntem şi un pic certaţi. Limonada este bună, doar cam rea cu gâtul, dar nu este vina ei, ci a esofagului meu.

Vine şi mâncărica, două porţii mari de pui cu smântână, o minune. O mai rugăm pe ospătăriţa drăguţa doar să ne aducă şi un meniu pentru desert din care să citim în timp ce mâncăm. Ea se-ntoarce târziu de fiecare dată pentru că, mă-nţelegi, are ochelari şi respiră tare greu pe căldura asta.
Nu-i nimic. Limonada şi mâncarea sunt bune, în jurul nostru este plin de verdeaţă. Ce frumoasă este viaţa!

Doar că nici nu apuc să termin un copănel, că un borac de la câteva mese mai încolo începe să orăcăie.

După ce am acumulat câteva calorii din puiul cu sos gras, trebuie să facem nişte exerciţii pentru tonifierea fălcuţelor.

Îmi zic mormăind (uuunuu, doooii, treeeeii, paaaaatruu, ciiiinci, şaase, şapte, opt):

- Futu-ţi copilu’ mă-tii!!!

Mai iau puţină aripioară, mai continuu şi mişcarea (uuunuu, doooii, treeeeii, paaaaatruu, ciiiinci, şaase-atenţie, stăm!):

- Dacă nu termină în momentul ăsta, mă duc şi i-l arunc peste gard!!!
- Da’ încearcă şi tu să faci abstracţie, dragă!

Încerc şi eu să fac abstracţie.

- Începe să mă apuce tremuratu’!!
- Hai, nu te mai gândi!
- Păi nu pot să gândesc, că-i urlă copilu’ lu’ ăla!!! S-ar putea să mă apuce o criză p-aici!

Ospătăriţa drăguţă se nimereşte pe lângă noi în momentul ăla.

- Uite, ţie ţi se pare normal să vină ăia cu copilu’ la restaurant, când lumea vrea să mănânce liniştită?!
- Îmi pare rău că v-au deranjat.
- Nu că m-au deranjat, vreau să termine cu orăcăitul în momentul ăsta!
- Vreţi să faceţi o plângere?
- Da! Vreau să fac o plângere în mod oficial, spune-mi unde pot să fac asta.
- Păi avem noi un mail…
- Hai nu mă lua pe mine cu mail, că ştiu eu ce se întâmplă cu mailurile pline cu reclamaţii!!!

Deja se simte ofensată şi îşi drege puţin glasul.

- Să ştiţi că noi chiar suntem atenţi la mailurile pe care le primim. Chiar şi eu am citit câteva zilele-astea.
- Da?! Şi cum le-ai citit? Când erai pe veceu? N-ai râs?
- Eu vorbesc serios, să ştiţi!
- Nu, serios. Nu le-ai citit când erai pe veceu? N-ai făcut o caterincă după aia cu toţi colegii? Io aş râde de ăia care scriu plângeri.

Începe să-şi dea seama cu ce pastilat are de-a face.

- De fapt, nu eu mă ocup de plângeri. Vreţi să o chem pe şefa mea?
- Da. Vreau să vorbesc cu şefa ta!

Bagă capul în pământ şi pleacă. E grăsuţă şi are părul în codiţe. Săraca. Peste cine a dat.

Încep şi eu să mă liniştesc, pentru că nici nu mai urlă nimeni.

- Fii atentă cât de papagal e ăla! S-a apucat el să-i dea cu biberonu’ lu’ ăla mic. Uite ce tată model e! Nu-i drăguţ? Cum lucrează el într-o corporaţie şi vine cu zâmbetul ăla tâmp aici şi e tandru. La el acasă nu ştie să fie tandru?! BĂI!!! Fii atentă ce face corporatistu’! BEA BERE CU CEALALTĂ MÂNĂ!!! Uite-te, mă, să-l vezi cât e de penibil! Să vezi cum o să bată el copilu’ pe spate ca să râgâie după lapte. Poate o să râgâie amândoi în acelaşi timp. Nu-i drăguţ?

Drăgăstosul lasă copilul şi îl pune în căruţ. Boracu’ începe iar să orăcăie.

- Dacă nu-l potoleşte acum, mă duc să le zic!

Ia ghiciţi, îl potoleşte acum?

- Cezar, sta…
- Promit să fiu cât pot de calm şi de decent!

Ajung în faţa fericitei familii cu brand şi încep să-mi spun păsul:

- Bună ziua, îmi cer scuze că vă deranjez. Eu am uşoare probleme cu nervii, sufăr de două boli infecţioase, tocmai m-am vindecat de a treia şi am avut recent o problemă serioasă în familie. Aşa că vă rog să vă liniştiţi copilul, pentru că îmi face foarte rău orice sursă de stres. Când am venit aici eram calm, mă simţeam foarte bine, iar acum încep să am palpitaţii. Şi, nu de alta, dar sunteţi şi penibili cum beţi voi bere aşa fericiţi şi-i daţi copilului lapte cu cealaltă mână.

Mama eroină vede că am terminat şi se apucă să îi traducă tatălui în engleză tot ce am scos eu pe gură. Pe la jumătate începe să uite şi mă roagă să repet, ca să poată să-i traducă. Eu încep să repet dar după câteva fraze mă întreabă el dacă nu cumva ştiu limba engleză. Ba da! Ştiu, chiar binişor.

Mă apucă palpitaţiile şi mă aşez la o masă de lângă el, ca să comunicăm mai bine, că oricum atunci când mai era să leşin nu m-a băgat nimeni în seamă.

- I’m sorry, I have to seat here, I have some very nasty palpitations. Look. I have some nervous problems, I suffer from… I suffer from two diseases and… I can’t control my English, although in a regular day I could speak it fluently (I happen to work as a free-lance translator)… Let’s cut this short. It would be very nice if you calmed down your little child. He’s cute, but he makes me very nervous. And, by the way, you also look… Cum se spune, doamnă, penibil?

Deci s-a oprit din tradus şi s-a apucat de gândit. La ea la birou cred că doar traduce, pentru că atâta a reuşit să-mi spună după ce le-am zis ce le-am zis. Femeie la vreo patruj de ani cu ochelari:

- Auzi, domnule, dar fiecare om are o viaţă şi face ce vrea cu ea!!

Nu o bag în seamă şi îi spun tăticului:

- You look absolutely ridiculous feeding your little child and drinking beer with the other hand. Stop it. Put yourself together!

Nimic nu se clinteşte. Acelaşi zâmbet tâmp, acelaşi optimism cretin. Lasă berea, ia copilul pe umăr şi începe să-l bată pe spate ca să (e, cum ca să ce?, ca să râgâie!).

Când sunt lămurit cu cine am de-a face, vreau să mă ridic să plec, dar tocmai atunci apare una care cică ea e şefa aia pe care am chemat-o eu. Vă daţi seama cum poate să arate una pusă să-şi ia în freză plângerile de la de-ăştia ca mine? Cam cât liceu de alimentaţie publică să fi făcut ca să aibă acest job de vis?

Mare chef FCRP. Dăm la boboci!

Marti 24 iunie!

PATRU generatii – UN singur loc!

MegaParty „Tarnava Mare!

Cel mai tare club! B52!

Sa venim cu mic cu mare!

Relocam Tarnava Mare!

O maşină de artişti

Întrebare de la şofer: tu vrei să-ţi faci rate la un apartament?
R: NU!

De ce?
Pentru că în oraşul ăsta de… e la fel ca la New York!

Bine, bine… da’ dacă te muţi cu o fată?!
Eu nu sunt genul care se mută cu fete.

Da’ ce gen eşti tu?
Am alte probleme.

Şi dacă te ia flama?
Şi dacă nu mă ia?

Nu ştiu… tu eşti mai interesant aşa…
Da… iau şi nişte pastile interesante. Da’ de ce mă întrebi?

Făceam aşa un sondaj, să văd câţi tineri investesc într-un apartament.
Şi?
90% se mută împreună şi fac rate la un apartament. Tu eşti printre ăia 10%.

(intervenţie din dreapta, de la prietena Anca) Cezar, tu câte beri ai băut?
Vreo trei. De ce? Am luat-o pe mirişte rău?

Nu, doar vreo 30 de kilometri. Eu oricum te susţin în tot ce faci, doar ştii… Te lăsăm aici. E bine?

Să-mi sară mie fulgii

Întârziasem puţin, ca de obicei, şi am nimerit direct printre fulgi. „Mineriada de catifea” suna inspirant iar eu mi-am zis aşa: IMGB face ordine! Cu perne-le!

Uite-mă lângă fântâna de la Universitate şi cu ceafa sub o pernă roşie pe care scrie cu negru CINE E DE VINĂ? Mă uit în spate să văd. De vină e o fată cu o sprânceană ce se mai ţine doar într-un ac de siguranţă.

- Ahaaa! Mai vrei bătaie!!
- Da! şi zdrang! cu o pernă fix în ochelari.

Încep să dau şi eu. Îmi scofâlcesc perna pe sprânceana ei şi văd că fata mai era cu o fată. Şi cu un băiat. Dau în el, că de el îmi e cel mai frică. Mă atacă pe flancuri. Două fete, două perne-n coaste-mi iau. Dau tot în băiat şi începe să mă alerge prin jurul fântânii. După câteva ture fac numai fulgi prin aer în timp ce-mi iau perne pe cocoaşă. Mă opresc să dau şi eu. Începe să fugă. Mă iau după el, dar ajung iar între fete. Văd că vor să mă încolţească toţi trei, las perna jos şi le gâfâi:

- Hâ-hâ, hâ-hâ… Băi, hâ-hâ… Haideţi să-i batem pe ziarişti!
- Hai!!

Ne ducem toţi patru la o jurnalistă. După patru perne-n cap ne-atacă şi ea. Scoate reportofonu’ la mine.

- Bună ziua, vreau să vă pun câteva întrebări!
- Hâ-hâ, hâ-hâ… încep să-i răspund.
- De ce aţi venit aici?
- Hâ-hâ, hâ-hâ… Ca să protestăm împotriva evenimentelor din 13-15 iunie 1990.
- Câţi ani aveai atunci?
- Hâ-hâ, hâ-hâ… cinci ani.
- Şi ce-ţi mai aduci aminte din zilele-alea?
- Că… (mă scarpin în cap) ziceau rudele mele… ia uite-i şi pă golanii ăia ce fac la Universitate!
- Şi acum… ce vreţi să demonstraţi prin acest eveniment?
- Că putem să ne întâlnim la fântână să ne distrăm, nu să ne ciomăgim unii pe alţii.
- Bine. Mulţumesc.

Îşi bagă reportofonul în geantă.

- De la ce radio eşti?
- Nu sunt de la radio, sunt de la o agenţie de ştiri.
- Aha… am auzit că se fac angajări la voi.

Râde.
- Da. De ce? Te interesează?
- Da.
- Nu ţi-aş recomanda…
- De ce?
- Pentru că…

Pentru că se apropie nişte jandarmi. Nu-şi mai termină ideea.

Unul mai încruntat, cu o singură sprânceană, ne ia-n primire.

- Salut. Ce faceţi voi aici?
- Ne batem cu pernele, îi zic.
- Şi cine v-a adus pe voi aici?

Ziarista intervine cu tupeu.
- Nu ne-a adus nimeni. A circulat aşa un mesaj pe net. Eu l-am trimis la toţi prietenii din listă şi mulţi din ei au trimis mai departe… şi tot aşa.

Jandarmul ăsta tânăr tot nu vrea să pronunţe cuvântul „autorizaţie”.
- Bine… da’ cine v-a organizat? Trebuie să existe un cap al manifestaţiei!

Câteodată îmi trece şi mie ceva prin cap, ca de exemplu:

- Da’ mineriada cine a organizat-o?

Îi cad tresele printre fulgi. Mă avântez şi mai tare.

- Eu anul trecut l-am întrebat pe domnul Iliescu cine i-a chemat pe mineri în Bucureşti şi a zis că nimeni, că au venit ei aşa… singuri.

Se face mic şi negru.
- Îmi pare rău, în perioada respectivă nu lucram la Jandarmerie.

Îşi ia colegii şi pleacă. Au mai pierdut o bătălie.

- Ai văzut ce faţă a făcut? o-ntreb pe ziaristă.
- Tu ar trebui să ai mai multă grijă cu stilul ăsta ne-diplomatic. Ăştia preferă să-i înjuri decât să le vorbeşti aşa.
- De ce? Nu-s bun să lucrez acolo la voi? De ce ziceai că nu-mi recomanzi?
- Că e o şefă cu probleme la mansardă. În rest e mişto. Te iau uşor la-nceput. Faci un training. Înveţi să scrii ştiri…
- Da’ io ştiu să scriu ştiri! Ce rost mai are să mă-nveţe ei?
- Atunci, cred că ar fi mai bine să încerci altceva. Ce vrei să te faci tu în viaţă?

Întrebare pentru un om la 23 de ani. Ce vrei să te faci tu în viaţă? Îmi aşez ochelarii, las perna jos, întind mâinile pe lângă corp şi-i răspund:

- Eu în viaţă vreau să fiiiiiu… cumpărător de sandale!!!

IMGB face ordine! Cu pernele.

Pune mana pe o perna si vino sambata, 14 iunie, la ora 15:00 fix langa fantana de la Arhitectura (Universitate) sa ne batem de ne sar fulgii timp de 5 minute. Sarbatorim relaxat mineriada pe 2008 printr-un flash-mob fara vrajba si vanatai.

*Regulament de capaceala cu perne:

Dă sfoară-n toată ţara despre bătaia cu perne.
Bătaia cu perne nu începe mai devreme de ora prestabilită. Jocul se încheie după aproximativ 5 minute de la declansare.
Nu loviţi persoanele care nu au perne în mână, decât dacă acestea v-o cer. Pentru “STOP JOC”, aruncă perna din mână.
Oricine are în mână o pernă, cunoscut sau necunoscut, reprezintă un adversar şi poate fi “căpăcit”.
Este interzisă introducerea unor materiale adiţionale sau alte obiecte contondente în pernele de luptă. Singura “încărcătură” acceptată este puful natural din pernă, cu variaţiuni ornitologice pe temele găină, raţă, pinguin, etc. Încercaţi cu încredere pernele cât mai moi!
Enjoy!

*For more pillow entertainment, visit http://1315iunie.blogspot.com/

via minimal
si minte bine

Charles Bukowski, Charles Bukowski and Charles Bukowski

Îl citesc, mă urmăreşte de luni de zile.

Nu mă mai întreb cum a rezistat să bea atâta, mă interesează doar cum a putut să scrie atât de bine.

 

 

În culori

Ce am să vă povestesc acum s-a întâmplat într-o noapte albă. Sau Noapte Albă, cum ar numi-o băieţii cu aere intelectualiste, foarte preocupaţi de starea artelor vizuale contemporane.

 

Să vă spun eu cum e, de fapt, cu galeriile deschise toată noaptea. La fiecare din ele e prezent măcar un artist d-ăsta contemporan şi, ca să stai mai mult să te zgâieşti la ce a creat el, îţi dă un păhărel cu ceva, ce vrei tu să bei, vin, apă sau suc.

 

Cum în noaptea aia era cald şi eu eram foarte însetat, mi-am luat o hartă a Nopţii Albe a Galeriilor, ca să îmi notez inginereşte pe unde pot să mă plimb şi să nu ratez vreo expoziţie.

 

Am plecat de la Teatrul Naţional împreună cu două fete şi am ajuns, prima dată, la ArCub. Din păcate, aici lumea cam începuse să plece şi golise deja rezerva de simpatie a artiştilor contemporani, aşa că am mai dat câteva colţuri şi ne-am furişat pe undeva pe lângă strada Eminescu. Aici mi-am dat seama repede că fetele alea cu care venisem aveau intenţii serioase, erau studente la nu ştiu ce facultate de comunicare şi voiau să le facă o campanie de PR unor creatori. Ne despărţea o mare diferenţă de a percepe arta contemporană. Am băut un suc şi am fugit singur cu tot cu harta de care făcuseră ele rost.

 

La următoarea galerie am dat peste un grup de amici mai vechi. Ăştia chiar pricepeau adevăratul sens al iniţiativei culturale din noaptea aia.

-       Vezi că artistul ăsta-i moldovean. Du-te acolo, după uşă, şi uită-te bine, că mai găseşti puţin într-o sticlă.

 

Nu conta că pe pereţi erau pictaţi nişte pescari morţi, noi, adevăraţii consumatori de artă, începeam să ne înţelegem.

 

Următorul loc de expoziţie era într-o casă cu vreo trei camere. În prima dintre ele, un artist aruncase nisip pe jos şi adusese de-acasă de la el şi de la bunică-sa nişte fiare de călcat, un frigider şi câteva televizoare. Aşa reprezenta el plaja superficialităţii societăţii de consum. Profund.

 

În a doua cameră îşi făcuse de cap alt artist. Într-un colţ înfipsese un stilou cu peniţa într-o scândură. Chiar nu am vrut să aflăm ce comunica el omenirii prin asta. În celălalt colţ pusese pe o tăviţă mai multe zaruri colorate şi un cub mic de sticlă. Fiecare zar avea puncte de la unu la nouă. Stăm şi ne uităm, dăm cu zarurile, tot nu-nţelegem şi-l punem să ne explice. Începe să ne spună cum s-a inspirat el din filozofia lui Kant ca să pună zarurile alea pe tăviţă. Luăm un păhărel ca să vedem adevărata lui artă şi îi spunem că ne grăbim să prindem şi expoziţiile din celelalte galerii. A mai rămas să-l asculte Livia, o fată cu zâmbet virginal care-i sorbea vorbele filozofului barbugiu.

 

Ajungem şi pe strada Eminescu. Aici, Artistul a luat o uşă cu un geam spart şi scârţâit şi a pus-o pe un podium. Dacă te uitai mai bine după bălăngănitul uşii, vedeai că în spatele ei era şi un pom cu două crăci chele de care se spânzurase o sfoară. Deja ne-am obişnuit, nu vrem să mai aflăm ce a vrut să ne transmită artistul sferelor, credem că mai mult a vorbit singur. Doar îi încercăm sticlele şi plecăm; vinul lui e demi-sec, e bun.

 

Ceva mai încolo e cealaltă galerie de pe strada Eminescu, celebra 115. Când intrăm aici trebuie să ne aplecăm, că artiştii au instalat un cort în galerie. După uşiţa căptuşită cu staniol ne ia în primire o fată cu ochelari de soare.

 

-       Bună seara, aici vă oferim catalogul Nopţii Albe. De asemenea, puteţi achiziţiona şi această celebră revistă japoneză. Costă numai cincisprezece lei.

-       Aha, da’ de ce e scrisă de la coadă la cap?

 

Se nedumireşte. E în dificultate.

 

-       Nu ştiu… Aşa a văzut artistul.

-       Aha… aşa a văzut artistul. Da’ de băut ce-aveţi?

-       Va trebui să vizitaţi mai întâi galeria, apoi veniţi iar la noi.

 

Trecem prin cortul cu staniol şi intrăm în curte. Călcăm pe pernuţe de plastic aruncate prin iarbă, admirăm nişte lalele negre pictate pe calculator şi ne întoarcem la fata cu ochelari de soare. Vinul ei e roşu, un pic dulceag. Ăsta e ultimul pahar pe care-l mai bem împreună, pentru că după 115 toţi pleacă la un concert electro. Pe bulevardul Dacia mai rămânem doar eu şi o amică.

 

-       Alina, tu înţelegi care-i şmecheria cu arta asta contemporană?

-       Nu prea-nţeleg, dar dacă vrei, pot să-ţi dau o carte unde îţi explică tot. E groasă aşa, o am acasă.

-       Nu mai, că n-am timp de prostiile lor.  

-       Faci cum vrei. Hai că eu te las acum, mă duc prin spate la Ateneu, că m-am mutat pe Calea Victoriei.

-       Bine. Eu mai merg pe Magheru, că mai am vreo trei galerii de vizitat.

 

Am rămas singur. Mă gândesc că mai merg la Cărtureşti, la Universitate şi pe urmă acasă. Numai că nici n-a plecat Alina bine, că am şi început să simt efectele păhărelelor pe care le băusem toată seara. Acum eu sunt un tânăr elegant în exprimare, atunci mă taiase o pişare de nu mai ştiam unde să fug cu ea.

 

Mă gândesc că nu-i nici o problemă, merg repede până la Cărtureşti şi gata. Mă grăbesc puţin, trec de mac şi ajung. La Cărtureşti e-nchis! Mă gândesc că nu-i mare lucru, mă duc la galeria cu plăci de skate-board de la Universitate şi am rezolvat. Încep aproape să alerg, trec prin pasaj şi intru în galerie. Foarte frumos, e plin de plăci colorate, liceenii se bucură. Doar că ăştia de-aici n-au baie!!

 

Ce dracu’ fac acum?

 

Ies din galerie şi încep să mă precipit prin spate pe la Universitate. Dau peste trei studenţi beţi cu pene-n cap. Sunt de la Arhitectură şi în seara asta e marele lor bal.

 

 

-       Nu ne interesează ce treabă ai, tu vii cu noi la bal!

-       Da’ aveţi veceu acolo?

-       Normal, cum să n-avem veceu?!

 

Mă iau după prietenoşi sperând că o să rezolv treaba la balul lor. La intrare, badigardul vede că eu n-am pene şi îmi cere carnetul de student. Îi zic că l-am uitat acasă. Nu vrea să-nţeleagă şi nu mă lasă să intru. Îmi iau la revedere de la sociabili, ne pupăm şi fug în centrul vechi.

 

Între timp, problema mea a devenit mult mai serioasă decât era la-nceput. Trebuie să reuşesc să intru într-un club, mă gândesc.

 

Ajung în Club A şi mă opresc în coada de la uşă. Nu mai pot s-aştept, încep să mă strecor în faţă. Dau câţiva la o parte, sunt primul, mai am puţin şi-ajung la baie. Mă văd salvat. Ba nu! Fault!!!

 

O mână groasă de badigard mi-a blocat pieptul.

 

-       Ieşi afară! Îmi zice.

-       De ce?!

-       Că ai vrut să intri fără să plăteşti.

-       Dar nu am vrut să intru fără să plătesc! Doar am o problemă foarte mare.

-       Gata! Ieşi afară!!

 

Deja mă gândesc care-i următorul club în care să alerg. Norocul meu e că am timp să observ că la bilete mai era şi o doamnă de treabă.

-       Ce e, mă, ce s-a-ntâmplat?

 

Badigardul arată cu mâna spre mine.

-       A vrut să intre fără să plătească!!

 

Doamna cu biletele face un pic pe supărata.

-       Hai, mă, lăsaţi-o dracu’ de treabă! Pentru 50 de mii vă căcaţi pe voi?!

-       DA!!! De juma’ de oră!

 

Până la urmă le-am plătit biletul şi m-au lăsat să intru să-mi rezolv problemele.

 

După aia m-am întâlnit cu o colegă de la facultate, Cati. Când i-am povestit pentru ce am dat eu 50 de mii, a râs şi a zis că îmi face ea cinste. M-a şi prezentat prietenelor ei.

 

- E colegul meu Cezar. El e mai nebun aşa…

 

Cam târziu, pletoşilor!

Evident că în liceu am fost rocker. De-abia începusem să îmi rad mustaţa puberă că îmi şi căutam eul pe la chefuri cu băutură multă dar de proastă calitate. În vacanţe mergeam şi la festivaluri metalice unde ne dădeam cu capul de colţul scenei şi descopeream vorba aia cu „dragostea de-o vară ţine pân’ la gară”. Prima trupă pe care am descoperit-o a fost Iron Maiden. Eram în clasa a noua într-o excursie prin Braşov. Atunci mi-am cumpărat prima casetă originală Iron Maiden – Brave New World. În vara aia mi-am cumpărat şi primul tricou negru, că altfel nu ştiam să arăt cine sunt: Fear of the Dark. Mi-am cumpărat pe rând toate albumele şi toate tricourile posibile. Ştiam versurile pe de rost şi am învăţat să bat la tobe câteva piese. Problema e că nu am mai ascultat Iron Maiden de trei ani de zile.

După ce-a trecut ceva timp de la prima casetă cu Maiden, am cunoscut prima iubire. Ne făceam mereu tot felul de jurăminte, pe care, normal, nu le mai ţinem minte. Iubirea asta aşa mare a plecat la facultate la 500 de kilometri de mine. De curând am aflat că s-a măritat şi am sunat-o să o felicit, dar nu a vrut să vorbească cu mine. Din amintirea primei iubiri a mai rămas amintirea primului sex. Şi piesa asta dulceagă de care ziceam noi că ne caracterizează (Acum şase ani).

Nici nu mi-am revenit bine, că m-am trezit că fac 18 ani. Cheful l-am dat în magazia unei cantine de liceu. De la 15 invitaţi ai mei, au apărut peste 30. Fiecare cu multă muzică şi băutură aduse de-acasă. La 12 noaptea am vrut să pun şi eu piesa mea preferată din perioada aia: Judas Priest – Breaking the Law. Exact la primul refren a apărut poliţia şi ne-a zis că ne dă amendă pentru deranjarea liniştii publice dacă nu terminăm cu petrecerea. Aşa s-a terminat majoratul meu: cu nişte poliţişti care ţipau la noi având “Breaking the Law” pe fundal.

 

 

În vara asta o să vină în Bucureşti toate trupele care mi-au marcat adolescenţa. Pentru mine este, însă, prea târziu. Eu fac parte dintre ăia care după ce au plecat la facultate au început să asculte alternative. În liceu eram nişte indolenţi care rămâneau cam mult la chefurile date pe plajă, ne îmbrăcam cu tricouri ţipătoare şi dădeam muzica prea tare. Da, eram patetici de multe ori, dar simţeam cum nu mai simţea nimeni.

Acum, cei mai buni prieteni ai mei îmi spun, destul de siguri pe ei: “tu oricum n-o să te însori niciodată!”.

 

 

 

 

 

Boem de Next Fest

Eram la festivalul de film cu un amic. Când începe pauza dintre două proiecţii îi zic:

 

-          Mircică, lasă-ţi şi tu geaca pe două scaune, ca să avem unde să stăm când ne întoarcem de-afară.

-          Eu nu pot să fac acest lucru, deoarece eu acum sunt în această cameră albastră şi am venit să mă destind aici.

-          Mirceone, vorbeşti în dodii!!

-          Cezar, eu sunt în dodii!

-          Cum adică?

-          Azi am făcut gestul suprem de egoism… Am fumat singur.

Un nonsens umblător

 

Grea a fost săptămâna asta!

De vină e în primul rând festivalul de film la care am văzut aproape o sută de scurt metraje şi vreo patru chefuri obositoare la care mi-am dat seama din nou că din scris nu se câştigă, dar se fute.

Cocoşat de atâta cultură consumată, m-am trezit sâmbătă noaptea La Scena că vine la mine unul din cei mai cunoscuţi producători de film din ţară şi mă întreabă:

 

-          Cu ce te ocupi în viaţa de zi cu zi?

-          De ce?

-          Că te-am văzut la proiecţii în fiecare zi.

-          Dacă-mi iei o bere îţi spun!

 

Culmea e că, în loc să râdă de impertinenţa ochelaristului inabordabil cu care încerca să vorbească, mi-a luat o bere şi a mai şi ascultat cu răbdare ce aveam eu de zis. Să ne înţelegem, atunci când am ocazia să vorbesc despre scris, dau impresia că nu mă mai opresc; ei chiar i-am povestit de la începuturi… cum mă obliga pe mine mama să citesc de când eram mic… cum vin eu la filme ca să văd cum sunt scrise…

 

La un moment dat am avut şi o mică revelaţie.

-          Tu ai venit să vorbeşti cu mine că semăn cu Cristi Nemescu!

-          Da, semeni, da’ nu de-aia am venit la tine. Am observat eu altceva.

-          Ce?

 

Nu a vrut deloc să recunoască ce văzuse sau ce urmărea la mine.

 

În sfârşit, duminică am ajuns cuminte acasă şi l-am găsit pe unul din colegii mei pornit să-şi facă o ciorbă la 12 noaptea. Eu m-am apucat să îmi fac un ceai de muşeţel, ca să mă liniştesc şi l-am întrebat:

-          Andrei, tu când crezi că o să mă fac om serios?

-          Cu puţin noroc, niciodată! Tu eşti un nonsens umblător…

-        De fapt, sunt un timid care ascultă Muse şi Radiohead.