Despuiat

Stătusem de ceva timp la duş când s-a întâmplat să scap săpunul pe jos. Prima dată am întins după el furtunul ăla care are o sită în capăt. Am văzut că umplu podeaua de apă şi l-am răsucit repede. Aşa mi-am băgat jetul în faţă. Simţimdu-mă deja în faţa unei mari provocări, am pus pumnul pe robinet, am apăsat şi apa s-a oprit. După succesul ăsta, am întins mâna dreaptă cât am putut. Era prea departe. Săpunul alunecase până la uşa băii, în partea cealaltă de duş. M-am ridicat în picioare, m-am lăsat pe vine şi am tras tare de mine. Degeaba. Nu ajungeam. Să ies din cadă era imposibil; cu toată apa aia de pe jos, puteam să alunec şi să îmi rup gâtul. Aş fi strigat pe cineva din casă, dar mi-era ruşine de ipostaza în care m-ar fi găsit. M-am mai gândit la o ultimă soluţie. Am luat furtunul de la duş, l-am răsucit în aer şi pac! l-am aruncat după el. Săpunul tot săpun. Când l-am atins cu furtunul, a-nceput să fugă prin baie ca un şoricel şi tot departe s-a oprit. Nu puteam să mă rog de el să vină spre mine.
Aşa m-am hotărât că e timpul să ies pe geamul băii şi să merg să îmi cumpăr alt săpun, aşa cum m-a făcut mama.
Stau la etajul doi, dar nu a fost o problemă să ajung până jos, am sărit drept în zăpadă, doar eram la un început de iarnă destul de promiţător. M-am agăţat de marginea geamului şi am aterizat cu labele goale în troiene. Primul gând pe care l-am avut când am ajuns jos a fost să văd cât e zăpada. Mai devreme îi spusesem lui văr-miu la telefon că e cât maşina. Până la glezne era.

continuarea altădată

C-unu’ mic şi-o bere (I)

M-am dus zilele trecute ca omu’ să mănânc la un restaurant în spatele Ateneului Român. Filosofilor de braserie am să le povestesc altădată despre cum suntem noi încorsetaţi în cotidian şi trebuie să ne satisfacem fiecare nevoie în parte, până ajungem la autocunoaştere. Acum trebuie să mănânc sau să alte mă-nţelegiuri.

Despre restaurantul în care am ajuns în după-amiaza aia pot să vă spun că aici se mănâncă binişor, ceva mai bine chiar ca la mama acasă.

Ne aşezăm liniştiţi la o masă de doi, că rucsacii şi un aparat foto de vreo şase mii de euro pot să stea pe jos. Până să vină mâncărica aia mult mai bună ca la mine acasă, comandăm o limonadă ca să avem despre ce să vorbim între timp, că suntem şi un pic certaţi. Limonada este bună, doar cam rea cu gâtul, dar nu este vina ei, ci a esofagului meu.

Vine şi mâncărica, două porţii mari de pui cu smântână, o minune. O mai rugăm pe ospătăriţa drăguţa doar să ne aducă şi un meniu pentru desert din care să citim în timp ce mâncăm. Ea se-ntoarce târziu de fiecare dată pentru că, mă-nţelegi, are ochelari şi respiră tare greu pe căldura asta.
Nu-i nimic. Limonada şi mâncarea sunt bune, în jurul nostru este plin de verdeaţă. Ce frumoasă este viaţa!

Doar că nici nu apuc să termin un copănel, că un borac de la câteva mese mai încolo începe să orăcăie.

După ce am acumulat câteva calorii din puiul cu sos gras, trebuie să facem nişte exerciţii pentru tonifierea fălcuţelor.

Îmi zic mormăind (uuunuu, doooii, treeeeii, paaaaatruu, ciiiinci, şaase, şapte, opt):

- Futu-ţi copilu’ mă-tii!!!

Mai iau puţină aripioară, mai continuu şi mişcarea (uuunuu, doooii, treeeeii, paaaaatruu, ciiiinci, şaase-atenţie, stăm!):

- Dacă nu termină în momentul ăsta, mă duc şi i-l arunc peste gard!!!
- Da’ încearcă şi tu să faci abstracţie, dragă!

Încerc şi eu să fac abstracţie.

- Începe să mă apuce tremuratu’!!
- Hai, nu te mai gândi!
- Păi nu pot să gândesc, că-i urlă copilu’ lu’ ăla!!! S-ar putea să mă apuce o criză p-aici!

Ospătăriţa drăguţă se nimereşte pe lângă noi în momentul ăla.

- Uite, ţie ţi se pare normal să vină ăia cu copilu’ la restaurant, când lumea vrea să mănânce liniştită?!
- Îmi pare rău că v-au deranjat.
- Nu că m-au deranjat, vreau să termine cu orăcăitul în momentul ăsta!
- Vreţi să faceţi o plângere?
- Da! Vreau să fac o plângere în mod oficial, spune-mi unde pot să fac asta.
- Păi avem noi un mail…
- Hai nu mă lua pe mine cu mail, că ştiu eu ce se întâmplă cu mailurile pline cu reclamaţii!!!

Deja se simte ofensată şi îşi drege puţin glasul.

- Să ştiţi că noi chiar suntem atenţi la mailurile pe care le primim. Chiar şi eu am citit câteva zilele-astea.
- Da?! Şi cum le-ai citit? Când erai pe veceu? N-ai râs?
- Eu vorbesc serios, să ştiţi!
- Nu, serios. Nu le-ai citit când erai pe veceu? N-ai făcut o caterincă după aia cu toţi colegii? Io aş râde de ăia care scriu plângeri.

Începe să-şi dea seama cu ce pastilat are de-a face.

- De fapt, nu eu mă ocup de plângeri. Vreţi să o chem pe şefa mea?
- Da. Vreau să vorbesc cu şefa ta!

Bagă capul în pământ şi pleacă. E grăsuţă şi are părul în codiţe. Săraca. Peste cine a dat.

Încep şi eu să mă liniştesc, pentru că nici nu mai urlă nimeni.

- Fii atentă cât de papagal e ăla! S-a apucat el să-i dea cu biberonu’ lu’ ăla mic. Uite ce tată model e! Nu-i drăguţ? Cum lucrează el într-o corporaţie şi vine cu zâmbetul ăla tâmp aici şi e tandru. La el acasă nu ştie să fie tandru?! BĂI!!! Fii atentă ce face corporatistu’! BEA BERE CU CEALALTĂ MÂNĂ!!! Uite-te, mă, să-l vezi cât e de penibil! Să vezi cum o să bată el copilu’ pe spate ca să râgâie după lapte. Poate o să râgâie amândoi în acelaşi timp. Nu-i drăguţ?

Drăgăstosul lasă copilul şi îl pune în căruţ. Boracu’ începe iar să orăcăie.

- Dacă nu-l potoleşte acum, mă duc să le zic!

Ia ghiciţi, îl potoleşte acum?

- Cezar, sta…
- Promit să fiu cât pot de calm şi de decent!

Ajung în faţa fericitei familii cu brand şi încep să-mi spun păsul:

- Bună ziua, îmi cer scuze că vă deranjez. Eu am uşoare probleme cu nervii, sufăr de două boli infecţioase, tocmai m-am vindecat de a treia şi am avut recent o problemă serioasă în familie. Aşa că vă rog să vă liniştiţi copilul, pentru că îmi face foarte rău orice sursă de stres. Când am venit aici eram calm, mă simţeam foarte bine, iar acum încep să am palpitaţii. Şi, nu de alta, dar sunteţi şi penibili cum beţi voi bere aşa fericiţi şi-i daţi copilului lapte cu cealaltă mână.

Mama eroină vede că am terminat şi se apucă să îi traducă tatălui în engleză tot ce am scos eu pe gură. Pe la jumătate începe să uite şi mă roagă să repet, ca să poată să-i traducă. Eu încep să repet dar după câteva fraze mă întreabă el dacă nu cumva ştiu limba engleză. Ba da! Ştiu, chiar binişor.

Mă apucă palpitaţiile şi mă aşez la o masă de lângă el, ca să comunicăm mai bine, că oricum atunci când mai era să leşin nu m-a băgat nimeni în seamă.

- I’m sorry, I have to seat here, I have some very nasty palpitations. Look. I have some nervous problems, I suffer from… I suffer from two diseases and… I can’t control my English, although in a regular day I could speak it fluently (I happen to work as a free-lance translator)… Let’s cut this short. It would be very nice if you calmed down your little child. He’s cute, but he makes me very nervous. And, by the way, you also look… Cum se spune, doamnă, penibil?

Deci s-a oprit din tradus şi s-a apucat de gândit. La ea la birou cred că doar traduce, pentru că atâta a reuşit să-mi spună după ce le-am zis ce le-am zis. Femeie la vreo patruj de ani cu ochelari:

- Auzi, domnule, dar fiecare om are o viaţă şi face ce vrea cu ea!!

Nu o bag în seamă şi îi spun tăticului:

- You look absolutely ridiculous feeding your little child and drinking beer with the other hand. Stop it. Put yourself together!

Nimic nu se clinteşte. Acelaşi zâmbet tâmp, acelaşi optimism cretin. Lasă berea, ia copilul pe umăr şi începe să-l bată pe spate ca să (e, cum ca să ce?, ca să râgâie!).

Când sunt lămurit cu cine am de-a face, vreau să mă ridic să plec, dar tocmai atunci apare una care cică ea e şefa aia pe care am chemat-o eu. Vă daţi seama cum poate să arate una pusă să-şi ia în freză plângerile de la de-ăştia ca mine? Cam cât liceu de alimentaţie publică să fi făcut ca să aibă acest job de vis?

Somn

Boaba mea de piper de zi cu zi,
Nu mai ţin minte de când nu am plătit chiria
sau ziua-n care m-am certat cu mama, cu şeful
şi cu amica mea din centru,
pentru că de nouă luni eu nu pot să dorm.

Cineva mi-a spus odată că în timpul ăsta
ar fi făcut un copil.

În capul meu
Lucrurile îşi schimbă ordinea în care s-au întâmplat.
Nu mai ştiu când mi-ai spus prima dată
că vrei să fiu iar ca-nainte,
îndrăgostit de ochelarista mea frumoasă dar plecată departe,
în Asia Mică.
Nici când ai început să insinuezi
că ar trebui să încetez
să mă mai ascund printre picioare de mediocre
care-mi spun mie întruna
„Eu m-am îndrăgostit de dinţii tăi!”
sau
„Cezar, tu nu crezi că ai unghiile prea frumoase
pentru un băiat?”.
ori
“Te iubesc mult!”.

Mi-e dor de toate.
Să căutăm amândoi nume
pentru iepurii pe care-i inventăm pe hârtie.
Să te pup pe nas şi să-ţi zic:
E cel mai frumos
de la Audrey Hepburn încoace.

Înjurături în pasaj

M-am dus la metrou la Unirii să-mi fac nişte poze “tip paşaport”.

La cutia aia cu oglindă lucrează o femeie cu o claie roşie de păr.

Când am apărut la pozat, ea era în pauză, băgată printre nişte  căldări cu lalele, bea o cafeluţă şi se uita spre noi, că lângă mine mai apăruse un băiat încheiat până la gât.

Timidul s-a plictisit repede şi a-nceput să comenteze, încercând să-i dezlipească anunţul pus în geam.

- Aşa face mereu, cică “Vin imediat” şi trage o săgeată. Stă la ziare-acolo…

- Ia şi femeia o pauză. Doar nu vrei să stea toată ziua-n picioare?

Am apărat-o. Acum mă urc pe o scândurică şi încep să ţopăi. Doamna pozar şi-a terminat pauza.

- Ce, mă, nu mai aveaţi răbdare? Haide, care-i primu’?

- După dumneavoastră, îl încurajez pe timid.

Intră în cutie, se aşază pe scaun şi-şi zâmbeşte în oglindă.

- Să nu-mi ieşi cu ochii închişi că te-am belit!

Se uită la mine.

- Râzi tu… Da’ mi-a venit azi unşpe capre la rând, era înşirate aicea, cinci a ieşit cu ochii închişi! Păi să nu le chem pe alde mă-sa să-mi plătească rebuturile?!

Îşi taie pieptul cu palma.

- Mai era şi toate care mai de care… decoltate, ţâţoase… clasa a zecea… E, şi mi-a apărut un moş între ele. Era chelios.

Se uită la mine şi se luminează.

- …ca tine-aşa era! Acuma… să nu te superi şi tu pe mine…

- Nu mă supăr. Tata e de vină.

- Aşa. S-a dus pus cheliosu’ pe scaun şi auzi ce-mi zice el: “vreau să mă scoateţi cu păr”!

- Şi ce i-aţi zis?

- I-am arătat şi lui aşa.

Se trage de pantaloni în jos, vrea să-mi arate pizda. Eu întorc capu’.

- Stai, domnule, că am izmene pe mine.

- Păi pe căldura asta?

- Da… I-am zis lu’ moşu’… Nu pot să-ţi arăt acum, da’ am fost şi io de întâi mai la pădure şi am tuns-o p-asta mică, altfel te scoteam io cu păr… Auzi ce-a făcut cheliosu’! S-a uitat aicea pe foaia asta şi l-a sunat pe şefu’, cică mă lasă şi fără servici!

Trage o linie în aer mai înaltă ca mine şi îmi arată.

- Cică nu respect o limită de vârstă şi nu am un limbaj adecvat în faţa minorilor. Păi alea, că era cu prietenii aici, să lingea cu ei, de-abia aşteaptă s-ajungă acasă să-i călărească şi cică nu vorbesc io frumos în faţa lor. Acuma, să nu mă acuzi şi tu de comportament obscen că am vrut să-ţi arăt…

- Nu, nu, sunteţi simpatică, o să mai vin să vă vizitez.

- Aşa să faci.

Mă lasă pe mine şi se apucă de timid.

- Hai, ţi-ai pieptănat mustaţa? Gata. Acum te rog să nu mi te mişti. Vezi să nu te sperii la blitz!

Cutia de pozat pufăie şi face lumină-n tot pasajul.

- Poţi să te ridici. Hai să te-admiri.

Pozele ies printr-o gaură, ca la fabrică, pe o bandă rulantă. Madam pozar pune un plastic pe ele şi ia o foarfecă în mână.

- Nu le mai tăiaţi, lăsaţi aşa, că le taie ei.

- Aaa, eşti mulţumit aşa.

- Da.

- Atunci, iei şi tu două legături de ştevie.

Pentru prima dată mă uit direct la ea. Mă priveşte isteţ şi-mi face cu ochiul.

- Hai, intră.

Mă aşez pe scaun şi mă uit la mine.

- Bărbia jos, mândrule! Ia uite cum a ieşit asta.

Vine şi-mi bagă în nas o poză. O grasă fotogenică a făcut poză cu mâna la ochi.

- Fix când i-am zis să nu se mişte, atunci a găsit-o să se-aranjeze. Tu nu te mişti, da?

- Nu mă mişc, mă uit în faţă.

- Mai dă din cap acum, că mai e până apăs pe buton.

Mă trag şi eu de mâini şi clipesc repede, repede.

- Acum am să te rog să nu te mişti. Să fii atent la blitz.

Trece greu timpul. Vreau să mă mişc, dar mă împuşcă un blitz.

- Hai, vino-ncoace.

Îmi ia pozele şi le pune la uscat.

- Tu de care vrei?

- Tip paşaport.

- Da’ ce faceţi voi, de vreţi toţi să plecaţi?

- Aplic pentru un job.

- Aha… te duci pe mare!

- Da.

- La bară, pe croazieră, las’ că vă ştiu io.

- Da, da, da…

- Uite, mamă, pozele şi să aveţi noroc p-acolo pă unde vă duceţi. Io rămân aici la porcu’ ăsta. El stă la calculator şi vorbeşte la telefon şi io fac două sute de poze pe zi pentru cinci milioane impozabil.

Îşi dă seama ce vreau s-o întreb şi nu mă lasă să deschid gura.

- Şi unde vrei să mă duc?! Uite mâinile astea, 26 de ani am lucrat în electronică. Un cinci bănuţi dacă-mi dădea şi mie la fiecare poză…

Nu mai vreau să stau la covrigi cu ea, îmi iau pozele, zic săru’ mâna şi plec.

A doua zi sunt pe peron la Gara de Nord cu prietena mea, Andreea din Oradea. Am avut mare noroc, cum mi-a urat cineva de la poze, că mi-a adus o banană, ca să am curaj la interviu.

Doar că nici n-am apucat bine să decojesc banana, că a şi apărut un cerşetor.

- N-avem! îl iau tare din prima.

- Aveţi o prietenă frumoasă ca o regină, domnu’!

- Ca o regină?!…

- Şi dumneavostră sunteţi frumos.

- Exagerezi.

- Dumnezeu să vă ajute, domnu’. Să se facă voia Lui!

- Păi nu vezi ce vrea Dumnezeu, să mă duc pe un vas de croazieră!

Se satură de noi şi se duce la alţii.

- Ce zgârcit eşti măăă!!

Apare una mică în locul ei şi ne ia şi ea cu Dumnezeu.

- Hai, lasă-ne, că a mai fost şi frati-tu şi ne-a cerut.

Se bosumflă şi pleacă.

Andreea îmi zice:

- O să ne blesteme toţi cerşetorii din cauza ta, Cezare.

- E, măcar au zis că suntem frumoşi.

Satanism leninism

Acum vreo zece ani, în eternitatea orăşelului meu natal a fost comisă o crimă.

 

Puteţi să vă daţi seama ce vâlvă face o crimă într-un oraş ascuns pe după sălcii pe malul Dunării. Singura dată când s-a întâmplat ca oraşul să mai fie băgat în seamă fusese când un şofer a dat cu maşina peste un copil pe trecerea de pietoni. Atunci a apărut şi Virgil Vochină cu reflecţiile lui rutiere ca să filmeze accidentul de la Orizont (adică de la mine din cartier).  Pe urmă toţi vecinii vorbeau că o dată vin ăia de la TVR să filmeze şi tot blocurile alea neterminate de la colţ le arată.

 

Accidentul a avut loc pe singura stradă principală din oraş: strada Bucureşti. Cred că i-au spus aşa ca să ştii, când termini liceul, unde să fugi drept şi să nu te mai întorci.

 

Ei bine, în oraşul ăsta a fost comisă o crimă. Cum despre victimă se ştia că e un băiat care mergea pe la barul “Freedom”, singurul bar rock din oraş, liderii de opinie ai provinciei au dedus cu vigilenţă că e vorba de o crimă comisă de cercurile sataniste din oraş.

 

După ce au eliminat fir după fir, poliţiştii au ajuns să caute satanişti pe culoarele şcolii 6. Fetele de-aici şi-o trăgeau cu toţi colegii fiindcă, ziceau ele, oricum vine anul 2000 şi o să murim cu toţii, de ce să nu murim fericite? În băieţi puteai să pui bază. Ei terminau cu succes gimnaziul, în maxim şase ani.

 

 

Fiindcă n-aveau altă disctracţie decât să arunce cu pietre-n baltă, câţiva băieţi de clasa a opta din şcoala 6 au tras deoparte doi  poliţişti şi au început să le ofere informaţii preţioase despre periculoasele grupuri sataniste. L-au arătat cu degetul pe Adi, un coleg al lor mai pletos, şi au început să facă dezvăluirile:

 

-       Îl vedeţi pe-ăla? El e satanist! Nu face nimic toată ziua, stă şi zdrăngăne o chitară.

 

Îşi pun palma la gură şi-i şoptesc la ureche:

 

-       Are porecla Racla! E satanist, clar!

 

După ce au adunat informaţii cât pentru trei dosare penale, vigilenţii s-au dus imediat acasă la Adi să stea de vorbă cu părinţii lui. 

 

Când a auzit despre ce-i vorba, mama lui, un pic mai deşteaptă decât o fată din şcoala 6, le-a zis poliţiştilor:

 

-       Bănuiam eu ceva de mult! Umblă cu toţi lăieţii ăia de la Freedom. În casă nu ne mai înţelegem cu el.

-       Dacă spuneţi că aveţi anumite bănuieli, puteţi să ne lăsaţi să-i percheziţionăm camera?

-       Da, sigur, intraţi!

 

Adi chitaristul îşi decorase camera în negru. Când intrai, pereţii arătau de parcă aveau păr de păianjen pe ei. Poliţiştii s-au speriat şi n-au mai vrut să intre, dar mama lui Adi era mai hotărâtă ca ei. A intrat singură şi a-nceput să-i cotrobăie prin lucruri.

-       I-am găsit casetele. Ia uite cum arată! Numai scheleţi urâţi, bărbaţi despuiaţi. Doamne fereşte, ce destrăbălaţi!

 

Încurajaţi de mamă, poliţiştii au intrat şi ei în cameră şi au început să caute probe.

-       I-am găsit agenda de telefon. Să vedem ce prieteni are. Azazel, Bucă, Cioclu, Dracu, Natas, Panda, Satan, Tarantulă… numai de-ăştia.

-       A, ce v-am zis?! E clar!

 

Sună la uşă. În casă intră Adi, slab şi timid, cu faţa ascunsă sub plete. Maică-sa îl trage de mână şi îl aduce în faţa poliţiştilor.

 

-       Gata, ai terminat-o cu rockerii!! Eu m-am edificat cu tine!

 

Îi ia punga cu casete şi o aruncă la gunoi.

 

-       Mamă!…

-       Nici o mamă, stai să apară tac-tu de la muncă, să vezi ce pumni în cap îţi iei.

 

La uşă apare şi taică-su.

 

-       Ce-aţi păţit, mă?

-       A venit de la poliţie după el, că e satanist! Io când îţi spuneam…

-       Da’ de unde ştii tu că sunt satanist?

-       Hai poate vă dau cap în cap pe-amândoi!

 

Poliţia Română intervine.

 

-       Sunteţi om în toată firea, controlaţi-vă. Nu puteţi să nu vă agresionaţi soţia nici cu noi de faţă? Pe băiat o să-l luăm cu noi la secţie. Vom continua ancheta şi el trebuie să dea nişte declaraţii.

-       Luaţi-l, scoateţi tot de la el!

 

Aşa a ajuns Adi să dea cu subsemnatul pe la poliţie. L-au chemat de vreo trei ori la secţie şi până la urmă l-au lăsat în pace. Şi-au dat seama că n-au ce să afle de la un puşti slăbănog de cinşpe ani care devenea periculos, în cel mai rău caz, când punea mâna pe chitară. Muzica era pasiunea vieţii lui, dar nu a-nvăţat niciodată notele muzicale.

 

 

Pe “Azazel” îl chema Nicu şi i se spunea aşa pentru că aflase numele ăsta din singura carte pe care o citise în viaţa lui. “Cioclu” era un băiat cu nasu’ strâmb care apăruse într-o zi la Freedom cu nişte pantofi de cioclu. Lui Natas îi plăcea să i se spună aşa pur şi simplu pentru că era idiot.

 

 

Acum Adi a intrat într-o formaţie cu care face turnee prin Europa. Câştigă bani mulţi din pasiunea lui şi a reuşit să fugă definitiv din oraşul locuit de oameni care ştiu doar să vorbească alţi oameni.

 

 

 

Înalte ambiţii

Vreau să public o carte care

s-a scris singură.

 

Să-şi fi pus virgulele greşit în locul meu.

Să-şi povestească viaţa ei,

pentru că nu are cine ştie ce

imaginaţie.

I-ar fi frică de câinii nelătraţi de la ea

din cartier.

I-ar plăcea cum se aude

vinul turnat prima dată

dintr-o sticlă

cu fata în iarbă

pe etichetă.

În culori

Ce am să vă povestesc acum s-a întâmplat într-o noapte albă. Sau Noapte Albă, cum ar numi-o băieţii cu aere intelectualiste, foarte preocupaţi de starea artelor vizuale contemporane.

 

Să vă spun eu cum e, de fapt, cu galeriile deschise toată noaptea. La fiecare din ele e prezent măcar un artist d-ăsta contemporan şi, ca să stai mai mult să te zgâieşti la ce a creat el, îţi dă un păhărel cu ceva, ce vrei tu să bei, vin, apă sau suc.

 

Cum în noaptea aia era cald şi eu eram foarte însetat, mi-am luat o hartă a Nopţii Albe a Galeriilor, ca să îmi notez inginereşte pe unde pot să mă plimb şi să nu ratez vreo expoziţie.

 

Am plecat de la Teatrul Naţional împreună cu două fete şi am ajuns, prima dată, la ArCub. Din păcate, aici lumea cam începuse să plece şi golise deja rezerva de simpatie a artiştilor contemporani, aşa că am mai dat câteva colţuri şi ne-am furişat pe undeva pe lângă strada Eminescu. Aici mi-am dat seama repede că fetele alea cu care venisem aveau intenţii serioase, erau studente la nu ştiu ce facultate de comunicare şi voiau să le facă o campanie de PR unor creatori. Ne despărţea o mare diferenţă de a percepe arta contemporană. Am băut un suc şi am fugit singur cu tot cu harta de care făcuseră ele rost.

 

La următoarea galerie am dat peste un grup de amici mai vechi. Ăştia chiar pricepeau adevăratul sens al iniţiativei culturale din noaptea aia.

-       Vezi că artistul ăsta-i moldovean. Du-te acolo, după uşă, şi uită-te bine, că mai găseşti puţin într-o sticlă.

 

Nu conta că pe pereţi erau pictaţi nişte pescari morţi, noi, adevăraţii consumatori de artă, începeam să ne înţelegem.

 

Următorul loc de expoziţie era într-o casă cu vreo trei camere. În prima dintre ele, un artist aruncase nisip pe jos şi adusese de-acasă de la el şi de la bunică-sa nişte fiare de călcat, un frigider şi câteva televizoare. Aşa reprezenta el plaja superficialităţii societăţii de consum. Profund.

 

În a doua cameră îşi făcuse de cap alt artist. Într-un colţ înfipsese un stilou cu peniţa într-o scândură. Chiar nu am vrut să aflăm ce comunica el omenirii prin asta. În celălalt colţ pusese pe o tăviţă mai multe zaruri colorate şi un cub mic de sticlă. Fiecare zar avea puncte de la unu la nouă. Stăm şi ne uităm, dăm cu zarurile, tot nu-nţelegem şi-l punem să ne explice. Începe să ne spună cum s-a inspirat el din filozofia lui Kant ca să pună zarurile alea pe tăviţă. Luăm un păhărel ca să vedem adevărata lui artă şi îi spunem că ne grăbim să prindem şi expoziţiile din celelalte galerii. A mai rămas să-l asculte Livia, o fată cu zâmbet virginal care-i sorbea vorbele filozofului barbugiu.

 

Ajungem şi pe strada Eminescu. Aici, Artistul a luat o uşă cu un geam spart şi scârţâit şi a pus-o pe un podium. Dacă te uitai mai bine după bălăngănitul uşii, vedeai că în spatele ei era şi un pom cu două crăci chele de care se spânzurase o sfoară. Deja ne-am obişnuit, nu vrem să mai aflăm ce a vrut să ne transmită artistul sferelor, credem că mai mult a vorbit singur. Doar îi încercăm sticlele şi plecăm; vinul lui e demi-sec, e bun.

 

Ceva mai încolo e cealaltă galerie de pe strada Eminescu, celebra 115. Când intrăm aici trebuie să ne aplecăm, că artiştii au instalat un cort în galerie. După uşiţa căptuşită cu staniol ne ia în primire o fată cu ochelari de soare.

 

-       Bună seara, aici vă oferim catalogul Nopţii Albe. De asemenea, puteţi achiziţiona şi această celebră revistă japoneză. Costă numai cincisprezece lei.

-       Aha, da’ de ce e scrisă de la coadă la cap?

 

Se nedumireşte. E în dificultate.

 

-       Nu ştiu… Aşa a văzut artistul.

-       Aha… aşa a văzut artistul. Da’ de băut ce-aveţi?

-       Va trebui să vizitaţi mai întâi galeria, apoi veniţi iar la noi.

 

Trecem prin cortul cu staniol şi intrăm în curte. Călcăm pe pernuţe de plastic aruncate prin iarbă, admirăm nişte lalele negre pictate pe calculator şi ne întoarcem la fata cu ochelari de soare. Vinul ei e roşu, un pic dulceag. Ăsta e ultimul pahar pe care-l mai bem împreună, pentru că după 115 toţi pleacă la un concert electro. Pe bulevardul Dacia mai rămânem doar eu şi o amică.

 

-       Alina, tu înţelegi care-i şmecheria cu arta asta contemporană?

-       Nu prea-nţeleg, dar dacă vrei, pot să-ţi dau o carte unde îţi explică tot. E groasă aşa, o am acasă.

-       Nu mai, că n-am timp de prostiile lor.  

-       Faci cum vrei. Hai că eu te las acum, mă duc prin spate la Ateneu, că m-am mutat pe Calea Victoriei.

-       Bine. Eu mai merg pe Magheru, că mai am vreo trei galerii de vizitat.

 

Am rămas singur. Mă gândesc că mai merg la Cărtureşti, la Universitate şi pe urmă acasă. Numai că nici n-a plecat Alina bine, că am şi început să simt efectele păhărelelor pe care le băusem toată seara. Acum eu sunt un tânăr elegant în exprimare, atunci mă taiase o pişare de nu mai ştiam unde să fug cu ea.

 

Mă gândesc că nu-i nici o problemă, merg repede până la Cărtureşti şi gata. Mă grăbesc puţin, trec de mac şi ajung. La Cărtureşti e-nchis! Mă gândesc că nu-i mare lucru, mă duc la galeria cu plăci de skate-board de la Universitate şi am rezolvat. Încep aproape să alerg, trec prin pasaj şi intru în galerie. Foarte frumos, e plin de plăci colorate, liceenii se bucură. Doar că ăştia de-aici n-au baie!!

 

Ce dracu’ fac acum?

 

Ies din galerie şi încep să mă precipit prin spate pe la Universitate. Dau peste trei studenţi beţi cu pene-n cap. Sunt de la Arhitectură şi în seara asta e marele lor bal.

 

 

-       Nu ne interesează ce treabă ai, tu vii cu noi la bal!

-       Da’ aveţi veceu acolo?

-       Normal, cum să n-avem veceu?!

 

Mă iau după prietenoşi sperând că o să rezolv treaba la balul lor. La intrare, badigardul vede că eu n-am pene şi îmi cere carnetul de student. Îi zic că l-am uitat acasă. Nu vrea să-nţeleagă şi nu mă lasă să intru. Îmi iau la revedere de la sociabili, ne pupăm şi fug în centrul vechi.

 

Între timp, problema mea a devenit mult mai serioasă decât era la-nceput. Trebuie să reuşesc să intru într-un club, mă gândesc.

 

Ajung în Club A şi mă opresc în coada de la uşă. Nu mai pot s-aştept, încep să mă strecor în faţă. Dau câţiva la o parte, sunt primul, mai am puţin şi-ajung la baie. Mă văd salvat. Ba nu! Fault!!!

 

O mână groasă de badigard mi-a blocat pieptul.

 

-       Ieşi afară! Îmi zice.

-       De ce?!

-       Că ai vrut să intri fără să plăteşti.

-       Dar nu am vrut să intru fără să plătesc! Doar am o problemă foarte mare.

-       Gata! Ieşi afară!!

 

Deja mă gândesc care-i următorul club în care să alerg. Norocul meu e că am timp să observ că la bilete mai era şi o doamnă de treabă.

-       Ce e, mă, ce s-a-ntâmplat?

 

Badigardul arată cu mâna spre mine.

-       A vrut să intre fără să plătească!!

 

Doamna cu biletele face un pic pe supărata.

-       Hai, mă, lăsaţi-o dracu’ de treabă! Pentru 50 de mii vă căcaţi pe voi?!

-       DA!!! De juma’ de oră!

 

Până la urmă le-am plătit biletul şi m-au lăsat să intru să-mi rezolv problemele.

 

După aia m-am întâlnit cu o colegă de la facultate, Cati. Când i-am povestit pentru ce am dat eu 50 de mii, a râs şi a zis că îmi face ea cinste. M-a şi prezentat prietenelor ei.

 

- E colegul meu Cezar. El e mai nebun aşa…

 

Meserie

S-a întâmplat vara trecută, când eram la ultimul examen din anul trei de facultate.

În sala aia mare de lângă Gara de Nord i-am auzit vorbind pe colegii mei despre team buildinguri, grafice şi rapoarte de activitate.

În trei ani de zile fiecare a învăţat câte o meserie în limba engleză: assistant, accountant, copy, producer, officer. Erau mai mari decât vârsta lor, îşi făceau griji, aveau copii pe-acasă, de crescut sau de făcut. Unii mai sinceri recunoşteau că au de gând să muncească până în iulie, pe urmă voiau să-şi dea demisia şi să fugă cu banii pe la festivalurile de muzică din Germania.

 

Eu venisem la examen direct de la ziua colegei mele de apartament şi îmi dădeam seama în ce fel mă văd pe mine: un ăla apărut pe-acolo, unul dintre ultimii care n-are carte de muncă. De fapt, eu am două joburi pentru care lucrez de acasă: citesc şi scriu. De fiecare dată când spun că eu nu mă duc într-un loc ca să muncesc şi că sunt plătit pentru pasiunile mele, în camera în care stau se simte un val cald de invidie venind înspre mine.  

 

Într-o zi, o fată venită în vizită nu mai rezista şi m-a întrebat:

-       Totuşi, tu ce ai de gând să faci când o să fii mare?

Cu toată seriozitatea pe care am strâns-o de 22 de ani, i-am răspuns:

-       Vreau să devin consultant de poveste.

 

Normal că a-nceput să râdă.

-       Cum adică?! Ce meserie e asta?

-      Consultant de poveste. Se numeşte creative & story     consultant.  La asta mă pricep eu: la poveşti!

-       Prea te crezi tu! Ia spune-mi o poveste!

-       Ai ochi frumoşi şi isteţi.

-       Mulţumesc, dar vezi că n-am de gând să devin un personaj în ce scrii tu pe-acolo.

-       Deja eşti un personaj în textele mele, femeie!

 

 

 

O urmă

Azi m-am îmbrăcat în cămaşă pentru a doua oară pe anul ăsta.

Data trecută s-a întâmplat să merg la concert la cubanezi cu draga mea prietenă, Miha, să râdem şi să dansăm amândoi pe străzi la sfârşit.

 

Nu se putea să am eu aşa noroc şi de data asta.

M-am îmbrăcat în cămaşă ca să îi prezint propaganda comunistă unui profesor de la facultate, un om încărunţit în rele care încearcă să ne bage nouă în cap privirile şi ideile lui fixe.

Din cauza lui l-am pierdut pe Pamuk, una din puţinele dovezi că scriitorii chiar există.

 

De obicei scriitorii sunt doar nişte idei şi nişte poveşti din ziare şi din cărţi.

Nu te înghionteşti cu ei la coadă la baclava. Nu-ţi spune nici un băiat în tramvai „dă-te, bă, mai încolo, că eu am de scris azi!”.

 

Pamuk e omul care a reuşit să scrie singura carte care mă punea să stau în cameră astă-toamnă, chiar dacă în perioada aia eu vorbeam cu una din cele două bunăciuni din viaţa mea (varianta a doua, „n-a fost să fie” sau „n-a ţinut vrăjeala”, depinde pe cine întrebi).

 

Deşi nu am mai apucat să văd ce are de zis în timpul conferinţei, am aterizat la Ateneu chiar înaintea sesiunii de autografe, aşa că m-am pus moţ, am stat la coadă printre primii.

Culmea e că lângă mine s-a nimerit chiar ochioasa asta de care spuneam mai devreme.

 

N-am ce face şi mă apuc să vorbesc despre scris.

 

-         Tu îţi dai seama, moldoveanco….? Omul ăsta chiar e scriitor! Adică poate să facă ce vrea, el chiar e liber… citeşte şi scrie şi… atât!

-         Şi el există, îl vezi!

-         Îmi pare rău că nu am fost la conferinţă, că voiam să-l întreb cum îşi plătea chiria când avea douăzeci şi ceva de ani, cum trăia el…

-         Păi tu cum trăieşti?

-         Nu ştii? Eu nu trăiesc în fiecare zi!

 

 

Se face linişte, coada românească se lăţeşte, dar ajung destul de repede. Un organizator mă întreabă „fără nume?”. Fără nume. Vreau doar ca el să îmi zgârie prima pagină dintr-una din cărţile mele preferate.

Mă uit la ce-a scris. Semnătura: indescifrabil.

Vrea să vadă şi ochioasa.

Eu vreau să plec.

 

-         Ne mai vedem, mai vorbim, îmi zice.

-         Crezi tu că ne mai vedem?

-         Da…

-         Bine, poate ne mai vedem din întâmplare.

 

Ochii ăia mari au o undă de regret pentru patimile ei trecute.

Ce mai contează?

Eu bag cărţoiul în rucsac şi fug pe Calea Victoriei.

Am dovada că un scriitor există.

S-a semnat pe una din cărţile mele preferate. O am la mine în cameră, pot să v-o arăt.

Eu stau în Rahova. 

Cireşe de toamnă (III)

Mergem întins, facem pauze la două ore şi mâncăm ciorbe fierbinţi. Fiindcă tot e un început călduţ de toamnă, autocarul a-nceput să se umple de priviri din coada ochiului.
Două fete cu restanţele neterminate au plecat să fure castane din Franţa. Doamne venite de la împachetări cu nămol se împrietenesc şi fac schimb de brăţări cu Maica Domnului. Câţiva microbişti la pensie au fugit de-acasă şi rezolvă integrame în turul Europei. La noi în autocar e linişte.

Acţiune

Pe la trei după amiază intrăm în Arad. Urmează loteria turiştilor care trebuie să se urce în autocar. Mai avem de extras patru oameni şi, dacă mă uit eu mai bine în spate, nu mai sunt decât trei locuri rămase libere.
De data asta ne pică două familii. Una se îmbracă doar în trening. Cealaltă are ochii mici şi e pasionată de clătite din care curge multă ciocolată.

Toţi cei patru membri sunt prezenţi în tabelul meu şifonat. Sunt tare curios cum o să reacţioneze când o să vadă locurile rămase. Primii se urcă ochii mici şi se aşază la mijlocul autocarului. După ei apar treningurile. Ea tresare la ceilalţi doi.

- Aici avem noi rezervare! 25 şi 26. Uitaţi-vă!
- Păi şi noi unde ne mai aşezăm?

Mama eroină-n trening are unghiile făcute. Şi le înfinge în câte-un scaun şi începe să ţipe la mine:

- Eu nu plec din Arad până nu mă aşez la locurile mele!! 25 şi 26 scrie pe reserve, pe 25 şi 26 mă aşez!
- Doamnă, o să găsim imediat o soluţie, zic.
- Ce soluţie să găseşti?! Aţi greşit legenda autocarului. Aici începe numărătoarea de la 3 şi pe internet începea de la 1!

Soţul clătitelor se ridică în picioare. Mă priveşte cu ochi şi mai mici, şi mai negri, şi mai răi. Începe să-mi explice ceva dând din nişte mâini mari şi muncite de viaţă. Totuşi, parcă n-ar da într-un om cu ochelari. Fiindcă însoţitorul lor de bord s-ar ascunde la bagaje, şoferul apare la tratative.
Soţia clătitelor îmi explică în ce fel se fac drumurile şi excursiile la nemţi, că aşa-i la noi, că nu suntem în stare de nimic. Mai apuc să zic şi eu ceva:

- Doamnă, nu este vina mea pentru situaţia creată…
- Nu mă interesează!!!

Şoferul mă ia pe sus şi mă aşază la locul meu.

- Ia stai tu cuminte aici!

Soţia în trening ne strigă iar:
- Eu din Arad nu plec până nu primesc locurile pe care le-am plătit!!

Şoferul o linişteşte cu tact:
- Şi tu, ia fă gura aia mai mică!
- Tu eşti dumneavoastră cu mine, că sunt ingineră! Ai înţeles?!

Şoferul se bâlbâie puţin.
- Da-da-da’ io-s… de-o seamă cu taică-tu!!!
- Nu te interesează pe tine câţi ani are tata! Şi eu nu plec de-aici până nu mă aşez la locurile mele!
- Uite cum facem. Mai sunt trei locuri în autocar. Vă aşezaţi doi aici, unu’ acolo şi unu’ în faţă, lângă ghid.
- Nu mă aşez lângă nicăieri. Eu din Arad nu plec până nu stau pe rezervarea mea.

Sătulă de măscăreala continuă, doamna care stă singură se oferă să vină să stea în faţă, lângă mine. Clătitele şi treningul se depresurizează şi aşază. Nu mai au de spus decât ce de căcat suntem noi, românii, că la străini nu se întâmplă niciodată aşa ceva. Auzi, să uite ei să numere scaunu’ ghidului!

Trecut prin grele încercări, şoferul se duce pe scaunul lui, îşi scoate batista să se şteargă şi începe să vorbească iar la microfon:

- După cum ştiţi şi dumneavoastră, dacă vă mai uitaţi la televizor sau la filme, ţara noastră este încă mult în urma ţărilor civilizate. Totodată eu sunt încrezător în faptul că natura poate face mari minuni, aşa că şi agenţia noastră va putea, măcar în următorii cinci sute de ani, să intre în normalitate.
- Eeee… da’ de ce să nu fie normală acuma?! întreabă turiştii.
- Aşa suntem noi, românii, ne mişcăm mai greu. Noi astăzi am avut un ghid mai tânăr, aşa este el, mai fără experienţă, aţi aflat şi de dimineaţă, până acum nu a mai lucrat cu aşa mulţi oameni, pentru că a făcut doar curse aeriene. Dar de acum vom intra în Ungaria, iar din această seară, din Budapesta, o să ne însoţească pe tot parcursul călătoriei un ghid cu ceva experienţă. Şi, chiar dacă am întâmpinat mici neajunsuri, sunt convins că vă vom oferi un tur deosebit de interesant, pe care îl vom petrece împreună în aceste două săptămâni.

Îmi venea să-l aplaud când a terminat, i-a adormit pe toţi! N-a mai zis nici un turist nimic, toţi au începu să se uite pe geam, sperând doar să nu-l mai audă. Eu n-am reuşit să mă liniştesc decât la graniţă când la noi în autocar s-a urcat un tinerel blondin şi ne-a zis calm: passport, please!
De aici trebuie să mă credeţi pe cuvânt că nu s-a mai întâmplat nimic. Vă măi spun doar atât: da, e adevărat ce se aude, Budapesta e un oraş superb!

Şi o ultimă întâlnire

La câteva săptămâni după ce m-am întors a venit Radu pe la noi.

- M-am întâlnit ieri cu Miruna şi am vorbit despre tine.
- Şi ce ţi-a zis?
- Mi-a zis aşa: “băiatul ăla nu e ghid, cum nu sunt eu preot!”.