Un tânăr care înainte să se nască şi-a jucat destinul la o partidă de poker pe dezbrăcatelea cu Dumnezeu mi-a povestit că:
Am fost recenzor. Se poate întâmpla. Cu greu m-am abţinut până acum să povestesc câte ceva din ce am văzut sau mi s-a întâmplat.
E te na!
Asta a fost prea de tot. Cică a fost cazul să îi spun şefului direct că „io nu mă duc singur la ăia în casă!”. Prea bine.
Te duci însoţit de un echipaj de poliţie!
Mă duc la statistică (la primărie) şi aştept soluţia. Îmi tot imaginez cum aş putea să mă eschivez.
Nu se poate.
Sunt în maşină cu 1,2, TREI oameni ai legii!! Ăsta din dreapta mea e ursuleţ roşcovan. La volan e unul cu mustăcioară ascuţită. În dreapta şoferului nu vreau să mai văd ce e.
Oamenii legii, poliţia locală sau cum paştele mamii lor le spune au casetefon în maşină (în caz că vă vine să credeţi). Ce poate să asculte un reprezentant al puterii de coerciţie?
Manele, bineînţeles.
I-auzi şi ce zice şoferul:
- Pentru domnul cenzor, dedicaţie specială, cia-cială, cia-cialăă!!
- Eu sunt recenzor, domnule, nu cenzor…
- Aşa! Special pentru domnul recenzor Cristi!! I-AUZI!!
Şi tot aşa. Că ce bună e aia care trece strada şi cum ar fute-o el şi i-ar da şi muie. Ia zi, recenzore, tu ce i-ai face?
În fine.
Ajungem la casa cu pricina.
Ies ăia, cu ameninţări din nou şi cu etc.
Le iau datele, scriu de toţi 5 că sunt pensionari ca să termin mai repede şi o uşchesc.
În maşină spre primărie, ursuleţul din dreapta mea mă tachinează că poate să-mi dispară bicicleta pe care am lăsat-o legată la sediu.
- Lasă, că mi-o găseşte poliţia, îi zic.
Face o moacă de ursuleţ ofuscat.
Păi nu-i aşa?
