Ajung la gara Obor cu 10 minute înainte să plece trenul. Mă aşez la coadă oarecum liniştit.

La rând e o doamnă hetnică un pic mai câcâită. Chiar în faţa mea e un domn mustăcios. Mi se pare că e nehotărât, fiindcă are sandale + şosete (…) Doamna hetnică îşi ia bileţoiul. Domnul vintage ajunge în faţă şi, haules-baules, VREA SĂ SCHIMBE 50 DE LEI! Mai sunt 8 minute până pleacă trenul şi casiera CHIAR ÎI SCHIMBĂ!

În fine, ajung în faţă şi îi zic repede că vreau să îmi continuu călătoria până la Ciulniţa pe care am întrerupt-o aseară în Bucureşti. Ia biletul şi se uită lung, luuung. Cât o zi de spitalizare. Da, ea nu ştie să confirme prelungirea călătoriei.
- Trebuie să puneţi o ştampilă cu data de azi şi să semnaţi pe spate, zic. (…)

- Mda, trebuie să….

- Doamnă, mai sunt 5 minute şi pleacă trenul!, fac eu îndepărtându-mă de zen.

- Păi aici trebuie să se vină mai devreme! Ştiţi CĂ CU 5 minute înainte nu se mai eliberează bilete?!
- Aţi stat să schimbaţi bani la populaţie!! (…)

Colega ei de la casa din dreapta calmează spiritele, pune ştampila şi semnează.

Zic: “vă mulţumesc, sunteţi o drăguţă!” şi plec. Ce ar fi făcut scriitorul acum? S-ar fi întrebat: casiera aia are geamul ăla mare în faţă ca să o proteje de sclifoaie? (…aş fi expus mai multe din gândurile pe care le-am avut dar, ce ţi-e şi cu autocenzura asta). Le recomand, totuşi, unor angajaţi CFR, câteva titluri din opera lui Boris Vian.