În culori

Ce am să vă povestesc acum s-a întâmplat într-o noapte albă. Sau Noapte Albă, cum ar numi-o băieţii cu aere intelectualiste, foarte preocupaţi de starea artelor vizuale contemporane.

 

Să vă spun eu cum e, de fapt, cu galeriile deschise toată noaptea. La fiecare din ele e prezent măcar un artist d-ăsta contemporan şi, ca să stai mai mult să te zgâieşti la ce a creat el, îţi dă un păhărel cu ceva, ce vrei tu să bei, vin, apă sau suc.

 

Cum în noaptea aia era cald şi eu eram foarte însetat, mi-am luat o hartă a Nopţii Albe a Galeriilor, ca să îmi notez inginereşte pe unde pot să mă plimb şi să nu ratez vreo expoziţie.

 

Am plecat de la Teatrul Naţional împreună cu două fete şi am ajuns, prima dată, la ArCub. Din păcate, aici lumea cam începuse să plece şi golise deja rezerva de simpatie a artiştilor contemporani, aşa că am mai dat câteva colţuri şi ne-am furişat pe undeva pe lângă strada Eminescu. Aici mi-am dat seama repede că fetele alea cu care venisem aveau intenţii serioase, erau studente la nu ştiu ce facultate de comunicare şi voiau să le facă o campanie de PR unor creatori. Ne despărţea o mare diferenţă de a percepe arta contemporană. Am băut un suc şi am fugit singur cu tot cu harta de care făcuseră ele rost.

 

La următoarea galerie am dat peste un grup de amici mai vechi. Ăştia chiar pricepeau adevăratul sens al iniţiativei culturale din noaptea aia.

-       Vezi că artistul ăsta-i moldovean. Du-te acolo, după uşă, şi uită-te bine, că mai găseşti puţin într-o sticlă.

 

Nu conta că pe pereţi erau pictaţi nişte pescari morţi, noi, adevăraţii consumatori de artă, începeam să ne înţelegem.

 

Următorul loc de expoziţie era într-o casă cu vreo trei camere. În prima dintre ele, un artist aruncase nisip pe jos şi adusese de-acasă de la el şi de la bunică-sa nişte fiare de călcat, un frigider şi câteva televizoare. Aşa reprezenta el plaja superficialităţii societăţii de consum. Profund.

 

În a doua cameră îşi făcuse de cap alt artist. Într-un colţ înfipsese un stilou cu peniţa într-o scândură. Chiar nu am vrut să aflăm ce comunica el omenirii prin asta. În celălalt colţ pusese pe o tăviţă mai multe zaruri colorate şi un cub mic de sticlă. Fiecare zar avea puncte de la unu la nouă. Stăm şi ne uităm, dăm cu zarurile, tot nu-nţelegem şi-l punem să ne explice. Începe să ne spună cum s-a inspirat el din filozofia lui Kant ca să pună zarurile alea pe tăviţă. Luăm un păhărel ca să vedem adevărata lui artă şi îi spunem că ne grăbim să prindem şi expoziţiile din celelalte galerii. A mai rămas să-l asculte Livia, o fată cu zâmbet virginal care-i sorbea vorbele filozofului barbugiu.

 

Ajungem şi pe strada Eminescu. Aici, Artistul a luat o uşă cu un geam spart şi scârţâit şi a pus-o pe un podium. Dacă te uitai mai bine după bălăngănitul uşii, vedeai că în spatele ei era şi un pom cu două crăci chele de care se spânzurase o sfoară. Deja ne-am obişnuit, nu vrem să mai aflăm ce a vrut să ne transmită artistul sferelor, credem că mai mult a vorbit singur. Doar îi încercăm sticlele şi plecăm; vinul lui e demi-sec, e bun.

 

Ceva mai încolo e cealaltă galerie de pe strada Eminescu, celebra 115. Când intrăm aici trebuie să ne aplecăm, că artiştii au instalat un cort în galerie. După uşiţa căptuşită cu staniol ne ia în primire o fată cu ochelari de soare.

 

-       Bună seara, aici vă oferim catalogul Nopţii Albe. De asemenea, puteţi achiziţiona şi această celebră revistă japoneză. Costă numai cincisprezece lei.

-       Aha, da’ de ce e scrisă de la coadă la cap?

 

Se nedumireşte. E în dificultate.

 

-       Nu ştiu… Aşa a văzut artistul.

-       Aha… aşa a văzut artistul. Da’ de băut ce-aveţi?

-       Va trebui să vizitaţi mai întâi galeria, apoi veniţi iar la noi.

 

Trecem prin cortul cu staniol şi intrăm în curte. Călcăm pe pernuţe de plastic aruncate prin iarbă, admirăm nişte lalele negre pictate pe calculator şi ne întoarcem la fata cu ochelari de soare. Vinul ei e roşu, un pic dulceag. Ăsta e ultimul pahar pe care-l mai bem împreună, pentru că după 115 toţi pleacă la un concert electro. Pe bulevardul Dacia mai rămânem doar eu şi o amică.

 

-       Alina, tu înţelegi care-i şmecheria cu arta asta contemporană?

-       Nu prea-nţeleg, dar dacă vrei, pot să-ţi dau o carte unde îţi explică tot. E groasă aşa, o am acasă.

-       Nu mai, că n-am timp de prostiile lor.  

-       Faci cum vrei. Hai că eu te las acum, mă duc prin spate la Ateneu, că m-am mutat pe Calea Victoriei.

-       Bine. Eu mai merg pe Magheru, că mai am vreo trei galerii de vizitat.

 

Am rămas singur. Mă gândesc că mai merg la Cărtureşti, la Universitate şi pe urmă acasă. Numai că nici n-a plecat Alina bine, că am şi început să simt efectele păhărelelor pe care le băusem toată seara. Acum eu sunt un tânăr elegant în exprimare, atunci mă taiase o pişare de nu mai ştiam unde să fug cu ea.

 

Mă gândesc că nu-i nici o problemă, merg repede până la Cărtureşti şi gata. Mă grăbesc puţin, trec de mac şi ajung. La Cărtureşti e-nchis! Mă gândesc că nu-i mare lucru, mă duc la galeria cu plăci de skate-board de la Universitate şi am rezolvat. Încep aproape să alerg, trec prin pasaj şi intru în galerie. Foarte frumos, e plin de plăci colorate, liceenii se bucură. Doar că ăştia de-aici n-au baie!!

 

Ce dracu’ fac acum?

 

Ies din galerie şi încep să mă precipit prin spate pe la Universitate. Dau peste trei studenţi beţi cu pene-n cap. Sunt de la Arhitectură şi în seara asta e marele lor bal.

 

 

-       Nu ne interesează ce treabă ai, tu vii cu noi la bal!

-       Da’ aveţi veceu acolo?

-       Normal, cum să n-avem veceu?!

 

Mă iau după prietenoşi sperând că o să rezolv treaba la balul lor. La intrare, badigardul vede că eu n-am pene şi îmi cere carnetul de student. Îi zic că l-am uitat acasă. Nu vrea să-nţeleagă şi nu mă lasă să intru. Îmi iau la revedere de la sociabili, ne pupăm şi fug în centrul vechi.

 

Între timp, problema mea a devenit mult mai serioasă decât era la-nceput. Trebuie să reuşesc să intru într-un club, mă gândesc.

 

Ajung în Club A şi mă opresc în coada de la uşă. Nu mai pot s-aştept, încep să mă strecor în faţă. Dau câţiva la o parte, sunt primul, mai am puţin şi-ajung la baie. Mă văd salvat. Ba nu! Fault!!!

 

O mână groasă de badigard mi-a blocat pieptul.

 

-       Ieşi afară! Îmi zice.

-       De ce?!

-       Că ai vrut să intri fără să plăteşti.

-       Dar nu am vrut să intru fără să plătesc! Doar am o problemă foarte mare.

-       Gata! Ieşi afară!!

 

Deja mă gândesc care-i următorul club în care să alerg. Norocul meu e că am timp să observ că la bilete mai era şi o doamnă de treabă.

-       Ce e, mă, ce s-a-ntâmplat?

 

Badigardul arată cu mâna spre mine.

-       A vrut să intre fără să plătească!!

 

Doamna cu biletele face un pic pe supărata.

-       Hai, mă, lăsaţi-o dracu’ de treabă! Pentru 50 de mii vă căcaţi pe voi?!

-       DA!!! De juma’ de oră!

 

Până la urmă le-am plătit biletul şi m-au lăsat să intru să-mi rezolv problemele.

 

După aia m-am întâlnit cu o colegă de la facultate, Cati. Când i-am povestit pentru ce am dat eu 50 de mii, a râs şi a zis că îmi face ea cinste. M-a şi prezentat prietenelor ei.

 

- E colegul meu Cezar. El e mai nebun aşa…

 

~ by scribalau on April 28, 2008.