Meserie

S-a întâmplat vara trecută, când eram la ultimul examen din anul trei de facultate.

În sala aia mare de lângă Gara de Nord i-am auzit vorbind pe colegii mei despre team buildinguri, grafice şi rapoarte de activitate.

În trei ani de zile fiecare a învăţat câte o meserie în limba engleză: assistant, accountant, copy, producer, officer. Erau mai mari decât vârsta lor, îşi făceau griji, aveau copii pe-acasă, de crescut sau de făcut. Unii mai sinceri recunoşteau că au de gând să muncească până în iulie, pe urmă voiau să-şi dea demisia şi să fugă cu banii pe la festivalurile de muzică din Germania.

 

Eu venisem la examen direct de la ziua colegei mele de apartament şi îmi dădeam seama în ce fel mă văd pe mine: un ăla apărut pe-acolo, unul dintre ultimii care n-are carte de muncă. De fapt, eu am două joburi pentru care lucrez de acasă: citesc şi scriu. De fiecare dată când spun că eu nu mă duc într-un loc ca să muncesc şi că sunt plătit pentru pasiunile mele, în camera în care stau se simte un val cald de invidie venind înspre mine.  

 

Într-o zi, o fată venită în vizită nu mai rezista şi m-a întrebat:

-       Totuşi, tu ce ai de gând să faci când o să fii mare?

Cu toată seriozitatea pe care am strâns-o de 22 de ani, i-am răspuns:

-       Vreau să devin consultant de poveste.

 

Normal că a-nceput să râdă.

-       Cum adică?! Ce meserie e asta?

-      Consultant de poveste. Se numeşte creative & story     consultant.  La asta mă pricep eu: la poveşti!

-       Prea te crezi tu! Ia spune-mi o poveste!

-       Ai ochi frumoşi şi isteţi.

-       Mulţumesc, dar vezi că n-am de gând să devin un personaj în ce scrii tu pe-acolo.

-       Deja eşti un personaj în textele mele, femeie!

 

 

 

~ by scribalau on April 25, 2008.