Cam târziu, pletoşilor!

Evident că în liceu am fost rocker. De-abia începusem să îmi rad mustaţa puberă că îmi şi căutam eul pe la chefuri cu băutură multă dar de proastă calitate. În vacanţe mergeam şi la festivaluri metalice unde ne dădeam cu capul de colţul scenei şi descopeream vorba aia cu „dragostea de-o vară ţine pân’ la gară”. Prima trupă pe care am descoperit-o a fost Iron Maiden. Eram în clasa a noua într-o excursie prin Braşov. Atunci mi-am cumpărat prima casetă originală Iron Maiden – Brave New World. În vara aia mi-am cumpărat şi primul tricou negru, că altfel nu ştiam să arăt cine sunt: Fear of the Dark. Mi-am cumpărat pe rând toate albumele şi toate tricourile posibile. Ştiam versurile pe de rost şi am învăţat să bat la tobe câteva piese. Problema e că nu am mai ascultat Iron Maiden de trei ani de zile.

După ce-a trecut ceva timp de la prima casetă cu Maiden, am cunoscut prima iubire. Ne făceam mereu tot felul de jurăminte, pe care, normal, nu le mai ţinem minte. Iubirea asta aşa mare a plecat la facultate la 500 de kilometri de mine. De curând am aflat că s-a măritat şi am sunat-o să o felicit, dar nu a vrut să vorbească cu mine. Din amintirea primei iubiri a mai rămas amintirea primului sex. Şi piesa asta dulceagă de care ziceam noi că ne caracterizează (Acum şase ani).

Nici nu mi-am revenit bine, că m-am trezit că fac 18 ani. Cheful l-am dat în magazia unei cantine de liceu. De la 15 invitaţi ai mei, au apărut peste 30. Fiecare cu multă muzică şi băutură aduse de-acasă. La 12 noaptea am vrut să pun şi eu piesa mea preferată din perioada aia: Judas Priest – Breaking the Law. Exact la primul refren a apărut poliţia şi ne-a zis că ne dă amendă pentru deranjarea liniştii publice dacă nu terminăm cu petrecerea. Aşa s-a terminat majoratul meu: cu nişte poliţişti care ţipau la noi având “Breaking the Law” pe fundal.

 

 

În vara asta o să vină în Bucureşti toate trupele care mi-au marcat adolescenţa. Pentru mine este, însă, prea târziu. Eu fac parte dintre ăia care după ce au plecat la facultate au început să asculte alternative. În liceu eram nişte indolenţi care rămâneau cam mult la chefurile date pe plajă, ne îmbrăcam cu tricouri ţipătoare şi dădeam muzica prea tare. Da, eram patetici de multe ori, dar simţeam cum nu mai simţea nimeni.

Acum, cei mai buni prieteni ai mei îmi spun, destul de siguri pe ei: “tu oricum n-o să te însori niciodată!”.

 

 

 

 

 

~ by scribalau on April 19, 2008.