Time to think. Time to drink!

 

 

 

 

Şcolile de vară sunt o bună ocazie să ceri bani de la părinţi spunându-le că pleci să te întâlneşti cu ştiinţa şi o foarte bună oportunitate să te distrezi şi să intri în contact cu câteva sute de oameni veniţi din toată lumea. Pentru mine, ocazia asta s-a numit „International Student Week in Ilmenau” (ISWI), Germania.

 

În dimineaţa în care am plecat s-a întâmplat ceva rar pentru mine, adică m-am trezit devreme, destul de emoţionat. Cum îmi spunea şi colegul meu de apartament, se vedea că mă dau prima dată cu avionul.

 

La aeroport, fiindcă sunt mai neîndemânatic, îmi era greu să îmi recuperez banii şi cureaua din tăviţa de lângă detectorul de metale. Aşa că, probabil ca să nu uit de unde plec, un angajat de-acolo mi-a spus neaoş: „Haide, bă!”. Asta i-am şi învăţat pe participanţii din alte ţări despre România, termenul „bă!”, pentru că mi s-a părut cel mai reprezentativ. Cei mai apropiaţi de cultura noastră, sârbi sau italieni, au reuşit chiar performanţa de a spune „Ce faci, bă?”. Dacă ar veni acum în Bucureşti, s-ar descurca fără probleme; mai ales că o sârboaică simpatică, Maşa din Belgrad, mai fusese în România şi, când am rugat-o să facem o poză, mi-a răspuns româneşte „zece mii!!”.

 

La fel cred că s-ar fi întâmplat să îmi spună şi românii pe care i-am întâlnit în trenul spre Ilmenau, dacă nu cumva or fi câştigat mai bine ca mine, fiindcă numai la muncă nu păreau ei să fi venit în Germania. Am cunoscut români foarte diferiţi pe drumul de opt ore de la Dortmund, unde ne-a lăsat avionul, până la Ilmenau, în partea opusă a Germaniei. Buni şi răi. Doi fraţi puşi pe furat, dar şi o doamnă distinsă care participa de mult timp la proiecte educaţionale internaţionale şi o familie venită să-şi vadă fiica, şefă de promoţie la o facultate din Köln. La fel am văzut şi nemţi, din toate categoriile sociale, oameni cu ochelari groşi care lucrează la laptop tot drumul, dar şi muncitori roşii în obraji care beau bere în tren şi cară după ei un casetofon prăpădit şi un câine puricos.  Diferenţa e că printre nemţi poţi să fii cum vrei tu, doctor în istorie sobru sau punker beat cu faţa găurită de pierce-uri, poţi să-l citeşti pe Hesse sau un Bild cu femei dezbrăcate, nu se holbează nimeni la tine; e treaba ta ce faci cu corpul tău. Muncitorul cu care ne-am împrietenit noi în tren era foarte entuziasmat de amiciţia asta de o zi, pentru că nu mai vorbise în engleză de vreo 15 ani. Completam frazele pe care le mai ştia el în engleză cu frazele în germană pe care le mai ţineam eu minte. S-a simţit puţin jignit atunci când i-am zis că berea pe care o bea el (2,5% alcool, cu gust de cola) este pentru copii. Ne-a provocat să bem cea mai tare bere pe care o ştie, dacă tot fac pe viteazul, bere poloneză care se numea chiar „Strong”, şi avea 7% alcool. Nu ne-am făcut de râs.

 

 Seara am ajuns la Ilmenau şi, pentru că am întârziat, eu cu paţanul meu, Victor din Chişinău, am fost singurii care nu şi-au găsit o gazdă şi am dormit pe jos în cameră la un student. De la el am aflat că ISWI e o mare sărbătoare pentru Ilmenau, pentru că în campusul facultăţii (cu profil tehnic), 70% din studenţi sunt băieţi şi o dată la doi ani se umple de fete venite de peste tot. După câteva zile de festival, fetele din România se tot mirau că nu se dau nemţii la ele, nici măcar nu le privesc în ochi, dar au elucidat singure misterul: fiindcă aveau foarte puţine fete în jur, studenţii de-aici deveniseră timizi, aşa că, atunci când vedeau o fată, nu se uitau la ea, nu aveau curaj să o privească în ochi, aşteptau să treacă şi îi analizau fundul ca nişte studenţi serioşi.  

 

În dimineaţa următoare organizatorii ne-au pregătit o partidă internaţională de fotbal. Vedeam cum un singaporez îi fură mingea unui moldovean şi îi pasează unui brazilian care înscrie împotriva unui belgian. De două ori am scăpat şi eu cu poarta goală şi m-am trezit golgeter din întâmplare. A fost ca şi cum am fi jucat la Chelsea.  

 

După partida asta de fotbal a urmat „International brunch”, eveniment în timpul căruia fiecare ţară îşi prezenta specificul. Puteţi să vă închipuiţi 80 de ţări reprezentate cu muzică şi costume populare, mâncare şi băutură; un scoţian roşu ciocnind tequila din Mexic cu un sârb, chinezoiace zâmbăreţe făcându-le poze turcoaicelor discrete care împart la toată lumea „Turkish delights” sau românce bălăngăninde care au încercat toată ziua să observe diferenţele între votca de la sârbi, polonezi şi ucraineeni. La sfârşit, cei care se pricepeau puteau să le arate celorlalţi dansurile lor naţionale. Pentru că eu am făcut cinci ani de dansuri populare, am avut curajul să fac puţin pe coregraful, cu o echipă mixtă România-Moldova. Aşa au aflat şi nemţii împreună cu toţi ceilalţi ce înseamnă periniţa şi geamparalele dansate, printre alţii, de românce trupeşe care lucrau în office-uri germane. Când am terminat, unul din organizatori mi-a mărturisit că îi place muzica noastră, aşa că i-am făcut cadou CD-urile cu „Greetings from Romania”.

 

La International Brunch a venit şi o româncă măritată de câţiva ani cu un neamţ din Ilmenau. Vorbea cu copilul ei în germană şi i se umezeau ochii atunci când se uita la noi, că aude şi poate să vorbească limba ei după atâta timp. A fost singurul moment trist din timpul şcolii de vară.

Brunch-ul a continuat în toate cele patru cluburi studenţeşti din Ilmenau. Victor, colegul meu de cameră a cunoscut mult prea bine o sârboaică. Din păcate pentru el, ea era doar în vizită pe-acolo şi a doua zi a plecat. Eu am ajuns la o petrecere în casă la un neamţ, student la Facultatea Tehnică din Ilmenau. La un moment dat, el ne arăta nişte cărţi pe care voia să le arunce. Printre ele era şi un volum de poezii de Heinrich Heine. I-am explicat că e unul din cei mai mari poeţi din toată literatura universală şi că nu trebuie să-l arunce. El a recunoscut că nu auzise în viaţa lui de Heine şi în tot restul nopţii ne-a tradus câteva poezii în engleză pe care le recita cu voce tare, ca să-i confirmăm că sună foarte ciudat şi să se lămurească de ce spuneam eu că e un poet aşa de mare. De fapt, ar fi trebuit să-i crape obrazul de ruşine.

 

A doua zi era deschiderea oficială a şcolii de vară. Am intrat într-o sală mare unde trebuia să ne împărţim pe grupuri, de la educaţie, teatru, până la inginerie. Eu voiam să fac parte din grupul de film. M-am aşezat la o masă la care a mai apărut un băiat din India. Am aşteptat şi-am aşteptat până nu a mai venit nimeni, aşa că ne-am dus şi noi la grupul „Documentation”, care urmărea să spioneze toate celelalte grupuri, cu reportofoane grele, camere video şi pixuri şi să publice tot ce se întâmplă. Ştiam că o să-mi fie uşor să scriu, pentru că mai făcusem asta de multe ori şi în Bucureşti. Marele curaj al meu a fost să accept să intru şi în grupul de la Radio ISWI. Adică, după ce că vorbesc rar şi apăsat şi nu-mi place vocea mea, să mai am şi impertinenţa să apar în direct, în timp ce mă ascultă nişte străini.

La prima emisiune a fost mai uşor, pentru că ne-a însoţit şi liderul grupului de radio, Angela (sau „Ghela”). Am pălăvrăgit politicos despre ce bine ne-au primit ei, le-am pus nişte muzică românească, am făcut nişte glume şi gata. A ieşit bine, chiar dacă dormisem două ore în seara dinainte.

Oana din România şi Mira din Indonezia urma să fie colegele mele de la radio. Mira mai participa şi la grupul de muzică. Era talentată, frumoasă şi capricioasă, aşa că întârzia mereu la pregătiri; de obicei apărea cu cinci minute înainte să intrăm în direct la ora 17:00. Ca să fim mai înţelegători cu ea, ne-a făcut cadou din prima zi nişte broşe tradiţionale din Indonezia. Aşa am rămas să ne ocupăm de emisiuni doar eu şi Oana.  

 

Într-o săptămână am reuşit să facem absolut toate greşelile pe care le pot face nişte începători la radio. Am avut emoţii, ne-am bâlbâit, am vorbit când nu trebuia… cred că doar când făceam playlistul nu greşeam. Doar că Oana înţelegea germană şi îmi spunea că nemţii de la radio comentează întruna că eu le deranjez CD-urile şi nu le mai aşez la loc. Eu nu sunt la fel de riguros ca ei, aşa că am putut să mă prefac că nu pricep.  

 

Între timp ne-am ocupat şi de petrecerile din cluburi. Vicu a cunoscut şi mai bine o fată (ucraineancă) şi în vreo două seri chiar m-am mutat de la gazdă, ca să-l las pe el singur. O colegă din Bucureşti venită cu bursă în Ilmenau mi-a explicat că ce face el se numeşte „Erasmus Orgasmus”. Vicu mi-a povestit că el are mare experienţă cu şcolile de vară. Odată a fost în Estonia şi timp de două săptămâni se învăţaseră să doarmă o oră pe noapte. Când se duceau la conferinţe, în timpul zilei, îşi puneau ochelari de soare, ca să poată să stea aşa pe scaun şi să moţăie cu ochii închişi. Aici, la Ilmenau, Vicu a fost de fapt la o singură conferinţă din grupul lui de inginerie. În rest a ieşit în cluburi sau a vizitat cât a putut din Germania. Spre deosebire de el, fetele din Turcia mergeau cuminţi la toate conferinţele şi se culcau în fiecare seară la 11. Ele nu au ieşit în club niciodată. Puteai să le vezi doar în timpul zilei câteva ore. Aveai timp, totuşi, să te îndrăgosteşti iremediabil şi fără speranţă de ochii lor orientali. Atât. Religia şi educaţia lor nu prea le dădea voie nici să intre în vorbă cu băieţi de alte religii.        

 

Dintre toate grupurile de la ISWI, nigerienii erau cei mai mulţi şi mai zgomotoşi. Păreau să nu aibă vreo grijă; ei râdeau şi cântau tot timpul. Când mergeai la cantină, nu mai puteai să mănânci, pentru că se strângeau în jurul pianului de-acolo, mai mult băteau în clapele lui, dansau, făceau gălăgie şi atrăgeau atenţia. Le-a fost foarte uşor să devină cei mai populari, dar organizatorii au fost ofensaţi de tărăboiul lor şi după câteva zile le-au interzis să mai „cânte” prin campus. S-au făcut şi ei că nu înţeleg şi, atunci când am mers în excursie la Weimar, şi-au continuat numărul: aceleaşi râsete zgomotoase, bătăi din palme şi cântece tribale, de data asta în public, pe străzile unui oraş tipic german: liniştit şi curat, mult prea curat.

 

Oamenii ăştia veseli m-au ajutat pe mine până la urmă să îmi salvez ultima emisiune pe care trebuia să o fac la radio. În ziua aia scrisesem şi un articol pentru ziarul ISWI şi îl semnasem şi cu numele Oanei. Pentru că ea este translator de meserie, nu a vrut să lase articolul publicat până nu îl vede şi ea, până nu îi corectează greşelile pe care e posibil să le fi făcut. Am început să ne certăm, normal, şi m-a lăsat singur să mă ocup de emisiune, cu o oră înainte să intrăm în direct. Am început să mă învârt prin studioul de la radio. Mă durea capul de ciudă, făceam iar dezordine prin colecţia de CD-uri, nemţii se uitau urât la mine şi mie nu îmi trecea nimic prin cap. N-am avut altă idee mai bună decât să fac o emisiune cu invitaţi, eram conştient că nu o să pot să fac singur o emisiune de o oră. Am ieşit prin campus şi am început să caut participanţi care nu aveau treabă. Am găsit repede o româncă, doi nigerieni şi un mexican pufos.

 

Pe băieţi ştiam că o să-i pun să cânte ceva, să-şi prezinte ţara cât mai bine. La cinci fără un sfert i-am adus pe toţi în studio şi i-am aşezat pe o canapea. La fără zece a apărut şi Oana, dar mi-a dispărut mexicanul. Apucă-te şi caută-l acum! Iar încep să dau ture de campus, mă ciocnesc de un biciclist şi încep să strig după Alex al meu din Mexico City. Îl văd până la urmă. Stătea de vorbă cu un amic al lui. Îl întreb de ce a plecat şi-mi zice că el nu e prea sigur că poate să vină la radio în direct. Eu mai am vreo şapte minute până trebuie să spun „Good evening, Ilmenau” şi lui îi mai arde de emoţii! Îmi amintesc perfect imaginea asta: eu, la 1.70 şi 60 de kilograme, trăgând de mână şi ţipând la un mexican rotund şi sâsâit. Ajung cu el în studio, gâfâi, beau un pahar cu apă şi le spun disperat româncelor: „Nu-l mai lăsaţi pe ăsta să plece!!!”.

 

Emisiunea asta după care am alergat atât a fost cea mai reuşită. Eu nu am mai intrat în direct decât cu prietenii mei din Nigeria. La sfârşit am făcut schimb de tricouri, ca la fotbal şi ei m-au declarat prinţ în regiunea în care locuiau ei. Când ne-am dus la cantină au cântat iar şi m-au aruncat pe sus. Mi-au dat şi o bancnotă pe care o mai am şi acum: e verde, seamănă cu cea de un leu de la noi şi scrie pe ea „Bank of Nigeria” şi „20 Naira”. 

 

În ultima zi eu şi Vicu trebuia să ne întâlnim cu alţi români ca să plecăm împreună cu o maşină. Ce nu pregătiserăm noi era o ploaie torenţială care ne-a prins în cameră la nişte prietene românce. Ne-au dat nişte saci verzi să ne punem hainele în ei şi să ne acoperim şi noi. Am început să alergăm de nebuni prin ploaie, doi broscoi verzi râzând şi ţopăind prin campusul din Ilmenau. Nemţii mai în vârstă se opreau să se uite la noi. Îşi făceau cruce şi ziceau că nu au mai văzut în viaţa lor aşa ceva.

 

Aşa am reprezentat noi România şi Moldova în Germania. De adevăratele diferenţe dintre noi şi ei ne-am dat seama când am ajuns acasă: zona Unirii din Bucureşti arată ca cea mai rău famată zonă din Frankfurt. Vreo două săptămâni ne-a luat ca să trecem peste senzaţia de blues de după şcoala de vară.

 

 

 

 

~ by scribalau on April 16, 2008.