M-am dus zilele trecute ca omu’ să mănânc la un restaurant în spatele Ateneului Român. Filosofilor de braserie am să le povestesc altădată despre cum suntem noi încorsetaţi în cotidian şi trebuie să ne satisfacem fiecare nevoie în parte, până ajungem la autocunoaştere. Acum trebuie să mănânc sau să alte mă-nţelegiuri.
Despre restaurantul în care am ajuns în după-amiaza aia pot să vă spun că aici se mănâncă binişor, ceva mai bine chiar ca la mama acasă.
Ne aşezăm liniştiţi la o masă de doi, că rucsacii şi un aparat foto de vreo şase mii de euro pot să stea pe jos. Până să vină mâncărica aia mult mai bună ca la mine acasă, comandăm o limonadă ca să avem despre ce să vorbim între timp, că suntem şi un pic certaţi. Limonada este bună, doar cam rea cu gâtul, dar nu este vina ei, ci a esofagului meu.
Vine şi mâncărica, două porţii mari de pui cu smântână, o minune. O mai rugăm pe ospătăriţa drăguţa doar să ne aducă şi un meniu pentru desert din care să citim în timp ce mâncăm. Ea se-ntoarce târziu de fiecare dată pentru că, mă-nţelegi, are ochelari şi respiră tare greu pe căldura asta.
Nu-i nimic. Limonada şi mâncarea sunt bune, în jurul nostru este plin de verdeaţă. Ce frumoasă este viaţa!
Doar că nici nu apuc să termin un copănel, că un borac de la câteva mese mai încolo începe să orăcăie.
După ce am acumulat câteva calorii din puiul cu sos gras, trebuie să facem nişte exerciţii pentru tonifierea fălcuţelor.
Îmi zic mormăind (uuunuu, doooii, treeeeii, paaaaatruu, ciiiinci, şaase, şapte, opt):
- Futu-ţi copilu’ mă-tii!!!
Mai iau puţină aripioară, mai continuu şi mişcarea (uuunuu, doooii, treeeeii, paaaaatruu, ciiiinci, şaase-atenţie, stăm!):
- Dacă nu termină în momentul ăsta, mă duc şi i-l arunc peste gard!!!
- Da’ încearcă şi tu să faci abstracţie, dragă!
Încerc şi eu să fac abstracţie.
- Începe să mă apuce tremuratu’!!
- Hai, nu te mai gândi!
- Păi nu pot să gândesc, că-i urlă copilu’ lu’ ăla!!! S-ar putea să mă apuce o criză p-aici!
Ospătăriţa drăguţă se nimereşte pe lângă noi în momentul ăla.
- Uite, ţie ţi se pare normal să vină ăia cu copilu’ la restaurant, când lumea vrea să mănânce liniştită?!
- Îmi pare rău că v-au deranjat.
- Nu că m-au deranjat, vreau să termine cu orăcăitul în momentul ăsta!
- Vreţi să faceţi o plângere?
- Da! Vreau să fac o plângere în mod oficial, spune-mi unde pot să fac asta.
- Păi avem noi un mail…
- Hai nu mă lua pe mine cu mail, că ştiu eu ce se întâmplă cu mailurile pline cu reclamaţii!!!
Deja se simte ofensată şi îşi drege puţin glasul.
- Să ştiţi că noi chiar suntem atenţi la mailurile pe care le primim. Chiar şi eu am citit câteva zilele-astea.
- Da?! Şi cum le-ai citit? Când erai pe veceu? N-ai râs?
- Eu vorbesc serios, să ştiţi!
- Nu, serios. Nu le-ai citit când erai pe veceu? N-ai făcut o caterincă după aia cu toţi colegii? Io aş râde de ăia care scriu plângeri.
Începe să-şi dea seama cu ce pastilat are de-a face.
- De fapt, nu eu mă ocup de plângeri. Vreţi să o chem pe şefa mea?
- Da. Vreau să vorbesc cu şefa ta!
Bagă capul în pământ şi pleacă. E grăsuţă şi are părul în codiţe. Săraca. Peste cine a dat.
Încep şi eu să mă liniştesc, pentru că nici nu mai urlă nimeni.
- Fii atentă cât de papagal e ăla! S-a apucat el să-i dea cu biberonu’ lu’ ăla mic. Uite ce tată model e! Nu-i drăguţ? Cum lucrează el într-o corporaţie şi vine cu zâmbetul ăla tâmp aici şi e tandru. La el acasă nu ştie să fie tandru?! BĂI!!! Fii atentă ce face corporatistu’! BEA BERE CU CEALALTĂ MÂNĂ!!! Uite-te, mă, să-l vezi cât e de penibil! Să vezi cum o să bată el copilu’ pe spate ca să râgâie după lapte. Poate o să râgâie amândoi în acelaşi timp. Nu-i drăguţ?
Drăgăstosul lasă copilul şi îl pune în căruţ. Boracu’ începe iar să orăcăie.
- Dacă nu-l potoleşte acum, mă duc să le zic!
Ia ghiciţi, îl potoleşte acum?
- Cezar, sta…
- Promit să fiu cât pot de calm şi de decent!
Ajung în faţa fericitei familii cu brand şi încep să-mi spun păsul:
- Bună ziua, îmi cer scuze că vă deranjez. Eu am uşoare probleme cu nervii, sufăr de două boli infecţioase, tocmai m-am vindecat de a treia şi am avut recent o problemă serioasă în familie. Aşa că vă rog să vă liniştiţi copilul, pentru că îmi face foarte rău orice sursă de stres. Când am venit aici eram calm, mă simţeam foarte bine, iar acum încep să am palpitaţii. Şi, nu de alta, dar sunteţi şi penibili cum beţi voi bere aşa fericiţi şi-i daţi copilului lapte cu cealaltă mână.
Mama eroină vede că am terminat şi se apucă să îi traducă tatălui în engleză tot ce am scos eu pe gură. Pe la jumătate începe să uite şi mă roagă să repet, ca să poată să-i traducă. Eu încep să repet dar după câteva fraze mă întreabă el dacă nu cumva ştiu limba engleză. Ba da! Ştiu, chiar binişor.
Mă apucă palpitaţiile şi mă aşez la o masă de lângă el, ca să comunicăm mai bine, că oricum atunci când mai era să leşin nu m-a băgat nimeni în seamă.
- I’m sorry, I have to seat here, I have some very nasty palpitations. Look. I have some nervous problems, I suffer from… I suffer from two diseases and… I can’t control my English, although in a regular day I could speak it fluently (I happen to work as a free-lance translator)… Let’s cut this short. It would be very nice if you calmed down your little child. He’s cute, but he makes me very nervous. And, by the way, you also look… Cum se spune, doamnă, penibil?
Deci s-a oprit din tradus şi s-a apucat de gândit. La ea la birou cred că doar traduce, pentru că atâta a reuşit să-mi spună după ce le-am zis ce le-am zis. Femeie la vreo patruj de ani cu ochelari:
- Auzi, domnule, dar fiecare om are o viaţă şi face ce vrea cu ea!!
Nu o bag în seamă şi îi spun tăticului:
- You look absolutely ridiculous feeding your little child and drinking beer with the other hand. Stop it. Put yourself together!
Nimic nu se clinteşte. Acelaşi zâmbet tâmp, acelaşi optimism cretin. Lasă berea, ia copilul pe umăr şi începe să-l bată pe spate ca să (e, cum ca să ce?, ca să râgâie!).
Când sunt lămurit cu cine am de-a face, vreau să mă ridic să plec, dar tocmai atunci apare una care cică ea e şefa aia pe care am chemat-o eu. Vă daţi seama cum poate să arate una pusă să-şi ia în freză plângerile de la de-ăştia ca mine? Cam cât liceu de alimentaţie publică să fi făcut ca să aibă acest job de vis?
).
