header image
 

Somn

Boaba mea de piper de zi cu zi,
Nu mai ţin minte de când nu am plătit chiria
sau ziua-n care m-am certat cu mama, cu şeful
şi cu amica mea din centru,
pentru că de nouă luni eu nu pot să dorm.

Cineva mi-a spus odată că în timpul ăsta
ar fi făcut un copil.

În capul meu
Lucrurile îşi schimbă ordinea în care s-au întâmplat.
Nu mai ştiu când mi-ai spus prima dată
că vrei să fiu iar ca-nainte,
îndrăgostit de ochelarista mea frumoasă dar plecată departe,
în Asia Mică.
Nici când ai început să insinuezi
că ar trebui să încetez
să mă mai ascund printre picioare de mediocre
care-mi spun mie întruna
„Eu m-am îndrăgostit de dinţii tăi!”
sau
„Cezar, tu nu crezi că ai unghiile prea frumoase
pentru un băiat?”.
ori
“Te iubesc mult!”.

Mi-e dor de toate.
Să căutăm amândoi nume
pentru iepurii pe care-i inventăm pe hârtie.
Să te pup pe nas şi să-ţi zic:
E cel mai frumos
de la Audrey Hepburn încoace.

Uite-mă

Înjurături în pasaj

M-am dus la metrou la Unirii să-mi fac nişte poze “tip paşaport”.

La cutia aia cu oglindă lucrează o femeie cu o claie roşie de păr.

Când am apărut la pozat, ea era în pauză, băgată printre nişte  căldări cu lalele, bea o cafeluţă şi se uita spre noi, că lângă mine mai apăruse un băiat încheiat până la gât.

Timidul s-a plictisit repede şi a-nceput să comenteze, încercând să-i dezlipească anunţul pus în geam.

- Aşa face mereu, cică “Vin imediat” şi trage o săgeată. Stă la ziare-acolo…

- Ia şi femeia o pauză. Doar nu vrei să stea toată ziua-n picioare?

Am apărat-o. Acum mă urc pe o scândurică şi încep să ţopăi. Doamna pozar şi-a terminat pauza.

- Ce, mă, nu mai aveaţi răbdare? Haide, care-i primu’?

- După dumneavoastră, îl încurajez pe timid.

Intră în cutie, se aşază pe scaun şi-şi zâmbeşte în oglindă.

- Să nu-mi ieşi cu ochii închişi că te-am belit!

Se uită la mine.

- Râzi tu… Da’ mi-a venit azi unşpe capre la rând, era înşirate aicea, cinci a ieşit cu ochii închişi! Păi să nu le chem pe alde mă-sa să-mi plătească rebuturile?!

Îşi taie pieptul cu palma.

- Mai era şi toate care mai de care… decoltate, ţâţoase… clasa a zecea… E, şi mi-a apărut un moş între ele. Era chelios.

Se uită la mine şi se luminează.

- …ca tine-aşa era! Acuma… să nu te superi şi tu pe mine…

- Nu mă supăr. Tata e de vină.

- Aşa. S-a dus pus cheliosu’ pe scaun şi auzi ce-mi zice el: “vreau să mă scoateţi cu păr”!

- Şi ce i-aţi zis?

- I-am arătat şi lui aşa.

Se trage de pantaloni în jos, vrea să-mi arate pizda. Eu întorc capu’.

- Stai, domnule, că am izmene pe mine.

- Păi pe căldura asta?

- Da… I-am zis lu’ moşu’… Nu pot să-ţi arăt acum, da’ am fost şi io de întâi mai la pădure şi am tuns-o p-asta mică, altfel te scoteam io cu păr… Auzi ce-a făcut cheliosu’! S-a uitat aicea pe foaia asta şi l-a sunat pe şefu’, cică mă lasă şi fără servici!

Trage o linie în aer mai înaltă ca mine şi îmi arată.

- Cică nu respect o limită de vârstă şi nu am un limbaj adecvat în faţa minorilor. Păi alea, că era cu prietenii aici, să lingea cu ei, de-abia aşteaptă s-ajungă acasă să-i călărească şi cică nu vorbesc io frumos în faţa lor. Acuma, să nu mă acuzi şi tu de comportament obscen că am vrut să-ţi arăt…

- Nu, nu, sunteţi simpatică, o să mai vin să vă vizitez.

- Aşa să faci.

Mă lasă pe mine şi se apucă de timid.

- Hai, ţi-ai pieptănat mustaţa? Gata. Acum te rog să nu mi te mişti. Vezi să nu te sperii la blitz!

Cutia de pozat pufăie şi face lumină-n tot pasajul.

- Poţi să te ridici. Hai să te-admiri.

Pozele ies printr-o gaură, ca la fabrică, pe o bandă rulantă. Madam pozar pune un plastic pe ele şi ia o foarfecă în mână.

- Nu le mai tăiaţi, lăsaţi aşa, că le taie ei.

- Aaa, eşti mulţumit aşa.

- Da.

- Atunci, iei şi tu două legături de ştevie.

Pentru prima dată mă uit direct la ea. Mă priveşte isteţ şi-mi face cu ochiul.

- Hai, intră.

Mă aşez pe scaun şi mă uit la mine.

- Bărbia jos, mândrule! Ia uite cum a ieşit asta.

Vine şi-mi bagă în nas o poză. O grasă fotogenică a făcut poză cu mâna la ochi.

- Fix când i-am zis să nu se mişte, atunci a găsit-o să se-aranjeze. Tu nu te mişti, da?

- Nu mă mişc, mă uit în faţă.

- Mai dă din cap acum, că mai e până apăs pe buton.

Mă trag şi eu de mâini şi clipesc repede, repede.

- Acum am să te rog să nu te mişti. Să fii atent la blitz.

Trece greu timpul. Vreau să mă mişc, dar mă împuşcă un blitz.

- Hai, vino-ncoace.

Îmi ia pozele şi le pune la uscat.

- Tu de care vrei?

- Tip paşaport.

- Da’ ce faceţi voi, de vreţi toţi să plecaţi?

- Aplic pentru un job.

- Aha… te duci pe mare!

- Da.

- La bară, pe croazieră, las’ că vă ştiu io.

- Da, da, da…

- Uite, mamă, pozele şi să aveţi noroc p-acolo pă unde vă duceţi. Io rămân aici la porcu’ ăsta. El stă la calculator şi vorbeşte la telefon şi io fac două sute de poze pe zi pentru cinci milioane impozabil.

Îşi dă seama ce vreau s-o întreb şi nu mă lasă să deschid gura.

- Şi unde vrei să mă duc?! Uite mâinile astea, 26 de ani am lucrat în electronică. Un cinci bănuţi dacă-mi dădea şi mie la fiecare poză…

Nu mai vreau să stau la covrigi cu ea, îmi iau pozele, zic săru’ mâna şi plec.

A doua zi sunt pe peron la Gara de Nord cu prietena mea, Andreea din Oradea. Am avut mare noroc, cum mi-a urat cineva de la poze, că mi-a adus o banană, ca să am curaj la interviu.

Doar că nici n-am apucat bine să decojesc banana, că a şi apărut un cerşetor.

- N-avem! îl iau tare din prima.

- Aveţi o prietenă frumoasă ca o regină, domnu’!

- Ca o regină?!…

- Şi dumneavostră sunteţi frumos.

- Exagerezi.

- Dumnezeu să vă ajute, domnu’. Să se facă voia Lui!

- Păi nu vezi ce vrea Dumnezeu, să mă duc pe un vas de croazieră!

Se satură de noi şi se duce la alţii.

- Ce zgârcit eşti măăă!!

Apare una mică în locul ei şi ne ia şi ea cu Dumnezeu.

- Hai, lasă-ne, că a mai fost şi frati-tu şi ne-a cerut.

Se bosumflă şi pleacă.

Andreea îmi zice:

- O să ne blesteme toţi cerşetorii din cauza ta, Cezare.

- E, măcar au zis că suntem frumoşi.

Vorbim. Ne potrivim?

Amica asta a mea voia să plece pe jos până acasă, de la Unirii.

- Vrei să mergi pe jos până la Gara de Nord?

- Da.

- Eşti nebună, femeie!

- Nu ţi-ai dat seama până acum?

- Nu!

- Atunci, ce dracu’ îţi place la mine?! 

Satanism leninism

Acum vreo zece ani, în eternitatea orăşelului meu natal a fost comisă o crimă.

 

Puteţi să vă daţi seama ce vâlvă face o crimă într-un oraş ascuns pe du sălcii pe malul Dunării. Singura dată când s-a întâmplat ca oraşul să mai fie băgat în seamă fusese când un şofer a dat cu maşina peste un copil pe trecerea de pietoni. Atunci a apărut şi Virgil Vochină cu reflecţiile lui rutiere ca să filmeze accidentul de la Orizont (adică de la mine din cartier).  Pe urmă toţi vecinii vorbeau că o dată vin ăia de la TVR să filmeze şi tot blocurile alea neterminate de la colţ le arată.

 

Accidentul a avut loc pe singura stradă principală din oraş: strada Bucureşti. Cred că i-au spus aşa ca să ştii, când termini liceul, unde să fugi drept şi să nu te mai întorci.

 

Ei bine, în oraşul ăsta a fost comisă o crimă. Cum despre victimă se ştia că e un băiat care mergea pe la barul “Freedom”, singurul bar rock din oraş, liderii de opinie ai provinciei au dedus cu vigilenţă că e vorba de o crimă comisă de cercurile sataniste din oraş.

 

După ce au eliminat fir după fir, poliţiştii au ajuns să caute satanişti pe culoarele şcolii 6. Fetele de-aici şi-o trăgeau cu toţi colegii fiindcă, ziceau ele, oricum vine anul 2000 şi o să murim cu toţii, de ce să nu murim fericite? În băieţi puteai să pui bază. Ei terminau cu succes gimnaziul, în maxim şase ani.

 

 

Fiindcă n-aveau altă disctracţie decât să arunce cu pietre-n baltă, câţiva băieţi de clasa a opta din şcoala 6 au tras deoparte doi  poliţişti şi au început să le ofere informaţii preţioase despre periculoasele grupuri sataniste. L-au arătat cu degetul pe Adi, un coleg al lor mai pletos, şi au început să facă dezvăluirile:

 

-       Îl vedeţi pe-ăla? El e satanist! Nu face nimic toată ziua, stă şi zdrăngăne o chitară.

 

Îşi pun palma la gură şi-i şoptesc la ureche:

 

-       Are porecla Racla! E satanist, clar!

 

După ce au adunat informaţii cât pentru trei dosare penale, vigilenţii s-au dus imediat acasă la Adi să stea de vorbă cu părinţii lui. 

 

Când a auzit despre ce-i vorba, mama lui, un pic mai deşteaptă decât o fată din şcoala 6, le-a zis poliţiştilor:

 

-       Bănuiam eu ceva de mult! Umblă cu toţi lăieţii ăia de la Freedom. În casă nu ne mai înţelegem cu el.

-       Dacă spuneţi că aveţi anumite bănuieli, puteţi să ne lăsaţi să-i percheziţionăm camera?

-       Da, sigur, intraţi!

 

Adi chitaristul îşi decorase camera în negru. Când intrai, pereţii arătau de parcă aveau păr de păianjen pe ei. Poliţiştii s-au speriat şi n-au mai vrut să intre, dar mama lui Adi era mai hotărâtă ca ei. A intrat singură şi a-nceput să-i cotrobăie prin lucruri.

-       I-am găsit casetele. Ia uite cum arată! Numai scheleţi urâţi, bărbaţi despuiaţi. Doamne fereşte, ce destrăbălaţi!

 

Încurajaţi de mamă, poliţiştii au intrat şi ei în cameră şi au început să caute probe.

-       I-am găsit agenda de telefon. Să vedem ce prieteni are. Azazel, Bucă, Cioclu, Dracu, Natas, Panda, Satan, Tarantulă… numai de-ăştia.

-       A, ce v-am zis?! E clar!

 

Sună la uşă. În casă intră Adi, slab şi timid, cu faţa ascunsă sub plete. Maică-sa îl trage de mână şi îl aduce în faţa poliţiştilor.

 

-       Gata, ai terminat-o cu rockerii!! Eu m-am edificat cu tine!

 

Îi ia punga cu casete şi o aruncă la gunoi.

 

-       Mamă!…

-       Nici o mamă, stai să apară tac-tu de la muncă, să vezi ce pumni în cap îţi iei.

 

La uşă apare şi taică-su.

 

-       Ce-aţi păţit, mă?

-       A venit de la poliţie după el, că e satanist! Io când îţi spuneam…

-       Da’ de unde ştii tu că sunt satanist?

-       Hai poate vă dau cap în cap pe-amândoi!

 

Poliţia Română intervine.

 

-       Sunteţi om în toată firea, controlaţi-vă. Nu puteţi să nu vă agresionaţi soţia nici cu noi de faţă? Pe băiat o să-l luăm cu noi la secţie. Vom continua ancheta şi el trebuie să dea nişte declaraţii.

-       Luaţi-l, scoateţi tot de la el!

 

Aşa a ajuns Adi să dea cu subsemnatul pe la poliţie. L-au chemat de vreo trei ori la secţie şi până la urmă l-au lăsat în pace. Şi-au dat seama că n-au ce să afle de la un puşti slăbănog de cinşpe ani care devenea periculos, în cel mai rău caz, când punea mâna pe chitară. Muzica era pasiunea vieţii lui, dar nu a-nvăţat niciodată notele muzicale.

 

 

Pe “Azazel” îl chema Nicu şi i se spunea aşa pentru că aflase numele ăsta din singura carte pe care o citise în viaţa lui. “Cioclu” era un băiat cu nasu’ strâmb care apăruse într-o zi la Freedom cu nişte pantofi de cioclu. Lui Natas îi plăcea să i se spună aşa pur şi simplu pentru că era idiot.

 

 

Acum Adi a intrat într-o formaţie cu care face turnee prin Europa. Câştigă bani mulţi din pasiunea lui şi a reuşit să fugă definitiv din oraşul locuit de oameni care ştiu doar să vorbească alţi oameni.

 

 

 

Înalte ambiţii

Vreau să public o carte care

s-a scris singură.

 

Să-şi fi pus virgulele greşit în locul meu.

Să-şi povestească viaţa ei,

pentru că nu are cine ştie ce

imaginaţie.

I-ar fi frică de câinii nelătraţi de la ea

din cartier.

I-ar plăcea cum se aude

vinul turnat prima dată

dintr-o sticlă

cu fata în iarbă

pe etichetă.

Charles Bukowski, Charles Bukowski and Charles Bukowski

Îl citesc, mă urmăreşte de luni de zile.

Nu mă mai întreb cum a rezistat să bea atâta, mă interesează doar cum a putut să scrie atât de bine.

 

 

În culori

Ce am să vă povestesc acum s-a întâmplat într-o noapte albă. Sau Noapte Albă, cum ar numi-o băieţii cu aere intelectualiste, foarte preocupaţi de starea artelor vizuale contemporane.

 

Să vă spun eu cum e, de fapt, cu galeriile deschise toată noaptea. La fiecare din ele e prezent măcar un artist d-ăsta contemporan şi, ca să stai mai mult să te zgâieşti la ce a creat el, îţi dă un păhărel cu ceva, ce vrei tu să bei, vin, apă sau suc.

 

Cum în noaptea aia era cald şi eu eram foarte însetat, mi-am luat o hartă a Nopţii Albe a Galeriilor, ca să îmi notez inginereşte pe unde pot să mă plimb şi să nu ratez vreo expoziţie.

 

Am plecat de la Teatrul Naţional împreună cu două fete şi am ajuns, prima dată, la ArCub. Din păcate, aici lumea cam începuse să plece şi golise deja rezerva de simpatie a artiştilor contemporani, aşa că am mai dat câteva colţuri şi ne-am furişat pe undeva pe lângă strada Eminescu. Aici mi-am dat seama repede că fetele alea cu care venisem aveau intenţii serioase, erau studente la nu ştiu ce facultate de comunicare şi voiau să le facă o campanie de PR unor creatori. Ne despărţea o mare diferenţă de a percepe arta contemporană. Am băut un suc şi am fugit singur cu tot cu harta de care făcuseră ele rost.

 

La următoarea galerie am dat peste un grup de amici mai vechi. Ăştia chiar pricepeau adevăratul sens al iniţiativei culturale din noaptea aia.

-       Vezi că artistul ăsta-i moldovean. Du-te acolo, după uşă, şi uită-te bine, că mai găseşti puţin într-o sticlă.

 

Nu conta că pe pereţi erau pictaţi nişte pescari morţi, noi, adevăraţii consumatori de artă, începeam să ne înţelegem.

 

Următorul loc de expoziţie era într-o casă cu vreo trei camere. În prima dintre ele, un artist aruncase nisip pe jos şi adusese de-acasă de la el şi de la bunică-sa nişte fiare de călcat, un frigider şi câteva televizoare. Aşa reprezenta el plaja superficialităţii societăţii de consum. Profund.

 

În a doua cameră îşi făcuse de cap alt artist. Într-un colţ înfipsese un stilou cu peniţa într-o scândură. Chiar nu am vrut să aflăm ce comunica el omenirii prin asta. În celălalt colţ pusese pe o tăviţă mai multe zaruri colorate şi un cub mic de sticlă. Fiecare zar avea puncte de la unu la nouă. Stăm şi ne uităm, dăm cu zarurile, tot nu-nţelegem şi-l punem să ne explice. Începe să ne spună cum s-a inspirat el din filozofia lui Kant ca să pună zarurile alea pe tăviţă. Luăm un păhărel ca să vedem adevărata lui artă şi îi spunem că ne grăbim să prindem şi expoziţiile din celelalte galerii. A mai rămas să-l asculte Livia, o fată cu zâmbet virginal care-i sorbea vorbele filozofului barbugiu.

 

Ajungem şi pe strada Eminescu. Aici, Artistul a luat o uşă cu un geam spart şi scârţâit şi a pus-o pe un podium. Dacă te uitai mai bine după bălăngănitul uşii, vedeai că în spatele ei era şi un pom cu două crăci chele de care se spânzurase o sfoară. Deja ne-am obişnuit, nu vrem să mai aflăm ce a vrut să ne transmită artistul sferelor, credem că mai mult a vorbit singur. Doar îi încercăm sticlele şi plecăm; vinul lui e demi-sec, e bun.

 

Ceva mai încolo e cealaltă galerie de pe strada Eminescu, celebra 115. Când intrăm aici trebuie să ne aplecăm, că artiştii au instalat un cort în galerie. După uşiţa căptuşită cu staniol ne ia în primire o fată cu ochelari de soare.

 

-       Bună seara, aici vă oferim catalogul Nopţii Albe. De asemenea, puteţi achiziţiona şi această celebră revistă japoneză. Costă numai cincisprezece lei.

-       Aha, da’ de ce e scrisă de la coadă la cap?

 

Se nedumireşte. E în dificultate.

 

-       Nu ştiu… Aşa a văzut artistul.

-       Aha… aşa a văzut artistul. Da’ de băut ce-aveţi?

-       Va trebui să vizitaţi mai întâi galeria, apoi veniţi iar la noi.

 

Trecem prin cortul cu staniol şi intrăm în curte. Călcăm pe pernuţe de plastic aruncate prin iarbă, admirăm nişte lalele negre pictate pe calculator şi ne întoarcem la fata cu ochelari de soare. Vinul ei e roşu, un pic dulceag. Ăsta e ultimul pahar pe care-l mai bem împreună, pentru că după 115 toţi pleacă la un concert electro. Pe bulevardul Dacia mai rămânem doar eu şi o amică.

 

-       Alina, tu înţelegi care-i şmecheria cu arta asta contemporană?

-       Nu prea-nţeleg, dar dacă vrei, pot să-ţi dau o carte unde îţi explică tot. E groasă aşa, o am acasă.

-       Nu mai, că n-am timp de prostiile lor.  

-       Faci cum vrei. Hai că eu te las acum, mă duc prin spate la Ateneu, că m-am mutat pe Calea Victoriei.

-       Bine. Eu mai merg pe Magheru, că mai am vreo trei galerii de vizitat.

 

Am rămas singur. Mă gândesc că mai merg la Cărtureşti, la Universitate şi pe urmă acasă. Numai că nici n-a plecat Alina bine, că am şi început să simt efectele păhărelelor pe care le băusem toată seara. Acum eu sunt un tânăr elegant în exprimare, atunci mă taiase o pişare de nu mai ştiam unde să fug cu ea.

 

Mă gândesc că nu-i nici o problemă, merg repede până la Cărtureşti şi gata. Mă grăbesc puţin, trec de mac şi ajung. La Cărtureşti e-nchis! Mă gândesc că nu-i mare lucru, mă duc la galeria cu plăci de skate-board de la Universitate şi am rezolvat. Încep aproape să alerg, trec prin pasaj şi intru în galerie. Foarte frumos, e plin de plăci colorate, liceenii se bucură. Doar că ăştia de-aici n-au baie!!

 

Ce dracu’ fac acum?

 

Ies din galerie şi încep să mă precipit prin spate pe la Universitate. Dau peste trei studenţi beţi cu pene-n cap. Sunt de la Arhitectură şi în seara asta e marele lor bal.

 

 

-       Nu ne interesează ce treabă ai, tu vii cu noi la bal!

-       Da’ aveţi veceu acolo?

-       Normal, cum să n-avem veceu?!

 

Mă iau după prietenoşi sperând că o să rezolv treaba la balul lor. La intrare, badigardul vede că eu n-am pene şi îmi cere carnetul de student. Îi zic că l-am uitat acasă. Nu vrea să-nţeleagă şi nu mă lasă să intru. Îmi iau la revedere de la sociabili, ne pupăm şi fug în centrul vechi.

 

Între timp, problema mea a devenit mult mai serioasă decât era la-nceput. Trebuie să reuşesc să intru într-un club, mă gândesc.

 

Ajung în Club A şi mă opresc în coada de la uşă. Nu mai pot s-aştept, încep să mă strecor în faţă. Dau câţiva la o parte, sunt primul, mai am puţin şi-ajung la baie. Mă văd salvat. Ba nu! Fault!!!

 

O mână groasă de badigard mi-a blocat pieptul.

 

-       Ieşi afară! Îmi zice.

-       De ce?!

-       Că ai vrut să intri fără să plăteşti.

-       Dar nu am vrut să intru fără să plătesc! Doar am o problemă foarte mare.

-       Gata! Ieşi afară!!

 

Deja mă gândesc care-i următorul club în care să alerg. Norocul meu e că am timp să observ că la bilete mai era şi o doamnă de treabă.

-       Ce e, mă, ce s-a-ntâmplat?

 

Badigardul arată cu mâna spre mine.

-       A vrut să intre fără să plătească!!

 

Doamna cu biletele face un pic pe supărata.

-       Hai, mă, lăsaţi-o dracu’ de treabă! Pentru 50 de mii vă căcaţi pe voi?!

-       DA!!! De juma’ de oră!

 

Până la urmă le-am plătit biletul şi m-au lăsat să intru să-mi rezolv problemele.

 

După aia m-am întâlnit cu o colegă de la facultate, Cati. Când i-am povestit pentru ce am dat eu 50 de mii, a râs şi a zis că îmi face ea cinste. M-a şi prezentat prietenelor ei.

 

- E colegul meu Cezar. El e mai nebun aşa…

 

Meserie

S-a întâmplat vara trecută, când eram la ultimul examen din anul trei de facultate.

În sala aia mare de lângă Gara de Nord i-am auzit vorbind pe colegii mei despre team buildinguri, grafice şi rapoarte de activitate.

În trei ani de zile fiecare a învăţat câte o meserie în limba engleză: assistant, accountant, copy, producer, officer. Erau mai mari decât vârsta lor, îşi făceau griji, aveau copii pe-acasă, de crescut sau de făcut. Unii mai sinceri recunoşteau că au de gând să muncească până în iulie, pe urmă voiau să-şi dea demisia şi să fugă cu banii pe la festivalurile de muzică din Germania.

 

Eu venisem la examen direct de la ziua colegei mele de apartament şi îmi dădeam seama în ce fel mă văd pe mine: un ăla apărut pe-acolo, unul dintre ultimii care n-are carte de muncă. De fapt, eu am două joburi pentru care lucrez de acasă: citesc şi scriu. De fiecare dată când spun că eu nu mă duc într-un loc ca să muncesc şi că sunt plătit pentru pasiunile mele, în camera în care stau se simte un val cald de invidie venind înspre mine.  

 

Într-o zi, o fată venită în vizită nu mai rezista şi m-a întrebat:

-       Totuşi, tu ce ai de gând să faci când o să fii mare?

Cu toată seriozitatea pe care am strâns-o de 22 de ani, i-am răspuns:

-       Vreau să devin consultant de poveste.

 

Normal că a-nceput să râdă.

-       Cum adică?! Ce meserie e asta?

-      Consultant de poveste. Se numeşte creative & story     consultant.  La asta mă pricep eu: la poveşti!

-       Prea te crezi tu! Ia spune-mi o poveste!

-       Ai ochi frumoşi şi isteţi.

-       Mulţumesc, dar vezi că n-am de gând să devin un personaj în ce scrii tu pe-acolo.

-       Deja eşti un personaj în textele mele, femeie!

 

 

 

Post în post

Înainte să fug la ţară, vă las să ascultaţi piesa asta, care mie îmi place foarte mult.

Aş fi vrut să scriu ceva, dar nu am în cap decât nişte povestiri porcoase şi nu vreau să-i jignesc pe cititorii care poate sunt oameni religioşi.